Lumina din tunel? Sau tunelul din lumină?

Știi vorba aia: ”lumina de la capătul tunelului sigur este un tren”? Dar așa-i că nu ești sigur până nu dai cu capul de ea? Am fost în tunel. Și să mor dacă mi-am dat seama încotro să o iau. Nu mi-am dat seama nici cum am ajuns acolo, deși făcusem tot posibilul să îl evit. Am fost în nenorocitul ăla de tunel ani la rând. Mai aprindeam un chibrit, mai o lumânare, mai o lanternă… era ok, pentru o perioadă. Apoi îmi pierdeam energia. Mă așezam pe vreo piatră de care mă poticnisem, un pic mai devreme și încercam să-mi dau seama cum dracu’ am putut încurca lucrurile atât de rău.

E trist. E trist când ești la pământ și nu te poți ridica. E trist când ți se cern atunci prietenii, rămân doar cei care merită să fie numiți așa. Uneori nu rămâne nici măcar unul. Și atunci parcă te duci și mai jos. Te întrebi ce ai făcut atât de greșit, încât nici măcar un om nu-ți este alături atunci când ai cea mai mare nevoie de o îmbrățișare. De o vorbă bună. Sau nici măcar de atât. Ai nevoie de un om doar pentru a sta lângă tine și să nu te întrebe nimic. Să nu-ți spună nimic. Doar să fie acolo, lângă tine. Când îți ridici ochii și îl privești să știi că mai ești în lumea asta și cineva e acolo  pentru tine. Asta face, uneori, mai mult decât orice. E trist când cineva te lasă în urmă. Fiindcă nu te mai iubește, nu te mai vrea alături, și-a găsit alt drum de urmat. Oricare ar fi motivele, e trist. Pentru că tot ce știai că ai, tot ce găseai la întoarcerea acasă a dispărut. Ca prin magie. Magie neagră, ai spune tu. E trist și atunci când cineva te iubește și tu nu simți la fel. Pentru că nu știi cum să faci să fie bine, nu știi cum să faci să ieși, nu știi cum să faci să nu doară. Pe nimeni. Asta dacă îți pasă de celălalt. Dacă nu îți pasă, pleci pur și simplu. Poate o să-ți pară rău, mai târziu. Poate nu. Și când astea se întâmplă, începi să cazi. Poate doar câte un pic, poate foarte mult, din prima. Și cazi și cazi și ți se pare că hăul ăsta nenorocit nu se mai termină, iar în timpul căderii te mai lovești și de colțurile ascuțite ale marginilor. Așa, ca să te doară cum trebuie și să ajungi jos plin de răni, de parcă cea din sufletul tău nu era suficient de mare și de neagră. Și acolo rămâi o perioadă. Jos, în fundul prăpastiei, de unde nu se aud nici strigătele tale. Strigăte mute, de altfel, pentru că răul ți-a luat orice urmă de glas și putere. Dar încerci să respiri, măcar instinctul de supraviețuire ți-a rămas, deși nu ești deloc conștient de asta. Și așa trăiești. Respirând și stând într-un colț, o bună bucată de vreme. La figurat, evident. La propriu trebuie să ieși din casă, să mergi la serviciu, să saluți lumea pe stradă, să mănânci, să dormi. Le faci pe toate și simți că ești într-o lume paralelă. Nu ești tu cel pe care îl vezi în oglindă, cu chipul tras și lacrimi în colțurile ochilor. Te vezi pe tine râzând absent la o glumă, dar nu crezi că ești tu. Tu ești ăsta, căzut și rănit, care se târâie prin viață.

Și după atâta târâș pe coate și genunchi vei încerca să te ridici. Nu vei reuși din prima încercare. Îți vor aluneca mâinile, atunci când încerci să te sprijini de ceva și o să cazi la loc. Apoi încerci iar. Și iar. Și iar. Până vei sta în picioare. Poate doar până la primul popas. Acolo te așezi, te odihnești și o iei de la capăt. Nu e ușor. Nu a fost și nu va fi niciodată. Vei face asta singur sau cu cineva lângă tine. Dacă îl lași să fie lângă tine. Dar, dacă îl lași și rămâne, atunci știi sigur că ai un sprijin atunci când vei fi furios pe lume, pe iubire, pe neîmplinire, atunci când vei avea impresia că ai fost blestemat și nimic nu merge. Îți va fi sprijin și când soarele va străluci un pic deasupra gândurilor tale și uite, micul dejun pare așa o realizare bună într-o dimineață care nu mai pare, nici ea, mohorată. Și vei trece dintr-o extremă în alta, că doar așa le stă bine oamenilor furioși pe viață, oamenilor care își doresc ceva și nu pot primi, din diverse motive. Dar sprijinul ăla al tău va fi acolo. Și când vei iubi pe altcineva și când nu te vei iubi nici măcar pe tine. Te va privi în ochi și te va lăsa să-i strângi mâna până la disperare, atunci când nu găsești ceva coerent de zis. Va bea cu tine, se va trezi din mahmureală cu același leac, apoi veți bea din nou. Te va duce la plimbare exact atunci când nu vrei să vezi lume în jurul tău și, totuși, vei descoperi că nu e chiar așa de rea ideea. Va fi acolo când te vei trezi din vise atât de urâte, încât ți se va părea că ai visat un film de groază. Va fi lângă tine. Într-un final vei putea trăi cu asta. Cu tot ce ai ratat, cu tot ce nu ai avut, cu tot ce ai încercat să faci, cu tot ce a durut atât de rău, încât credeai că te va rupe în două. Rănile se închid, se cicatrizează, dar te vor durea mereu. Exact atunci când ai impresia că ai depășit totul și îți desfaci aripile să zbori. Te vor mai durea un pic. Dar cu durerea te obișnuiești. O integrezi în viața ta și o lași să-ți mai amintească, uneori, de toate prin câte ai trecut. Apoi o să zâmbești din nou, pentru că ai pe cineva lângă tine, care îți știe toate umbrele și, cu toate astea, nu a plecat. Va fi bine. Crede-mă.

Un pic de frumusețe

Bucureștiul nostru, cel de toate zilele

Despre București aș scrie o săptămână, fără să mă opresc. E greu să sintetizezi cinci ani petrecuți acolo în doar câteva fraze.

De când mă știu am fost o agitată. O spunea mama mea, o spuneau prietenii mei, o spunea toată lumea. Cu asta sunt de acord toți 😀  Nu îmi găseam locul, voiam să fac totul cât mai repede, dacă se putea ”ieri” și, evident, cât mai bine posibil. Însă nu tot ce vine în viață se potrivește, din prima, exact în locul în care trebuie. Poate de aceea a trebuit să ajung în București. Să văd că se poate trăi și altfel. 26 de ani au fost petrecuți, zi de zi, în Reșița. Orașul meu natal, drag și întipărit în suflet, mai ceva ca un tatuaj ce nu va putea fi scos niciodată. Însă e un oraș mic, înghesuit între dealuri și parcă toate prejudecățile oamenilor au rămas așa, înghesuite, după modelul reliefului. Idei neschimbate de zeci de ani, concepții învechite peste care nu se putea trece, de parcă s-ar sfârșit lumea. Un loc în care aveam impresia că mă sufoc, la un moment dat. Asta era atunci. Între timp, lucrurile și-au mai revenit la normal. Probabil că și așteptările au fost ridicate mai sus. Dar nu era neapărat orașul de vină, atunci, cât nevoia mea de a încerca altceva.

Într-un final, acest ”altceva” m-a dus în București. Un oraș imens, față de Reșița. Cel puțin așa mi se părea la început. Cu toate că nu m-a copleșit nici măcar o secundă. M-am simțit ca peștele în apă, liberă să cunosc tot ce ma înconjoară. După câteva luni am realizat că nu este așa de mare, că nu te poți rătăci în el (nu am reușit asta niciodată), că totul are o logică, odată ce-ți fixezi câteva puncte de reper și îți lași mintea să se deschidă. Să mai spun că piața locurilor de muncă ofera muuult mai multe posibilități decât în restul țării? Eu nu sufăr cuvântul ”provincie”, folosit de bucureșteni, mi se pare îngrăditor și umilitor. Părerea mea 🙂 Atunci când a venit timpul să mă angajez, deja știam marile zone, mă descurcam și cu toate mijloacele de transport în comun, puteam merge la interviuri fără să-mi fie teamă că voi întârzia sau că nu voi reuși să găsesc o stradă anume. Primul loc de muncă a fost temporar. O lună am fost un fel de recepționeră la o sala de fitness. Tot felul de figuri publice mergeau acolo. Pe Robert Turcescu îl țin minte și acum, în mod special, pentru că era cel mai îmbufnat client 😛

Apoi am găsit un post de secretară, într-o firmă de consiliere juridică. Și acolo am rămas aproape cinci ani. Oamenii de acolo mi-au fost o a doua familie, acolo m-am simțit apreciată și iubită. Acolo îmi sunt și acum prietenele. Nu am multe prietene în lumea asta, iar câteva sunt în București. Orașul acesta are ceva magic. Este aglomerat, plin de oameni ciudați și cu apucături cel puțin stranii, uneori. Dar îți trezește simțurile, poți vedea ceva frumos în orice moment al zilei. Într-o stație aglomerată de metrou, zărești doi tineri care se țin de mână, timid și naiv, așa cum e la prima iubire. Într-un magazin imens, pe deasupra rafturilor zboară vrăbii dintr-o parte în alta. Pe străzi e agitație, dar tocmai agitația asta te poate ajuta să nu-ți mai auzi gândurile și să observi, pur și simplu, viața celor care trec pe lângă tine. Mi-am dorit, de multe ori, să pot deschide ochii, dimineața, într-o lume în care nu mai există griji. Sau, cel puțin, acele griji să nu mai fie așa mari. Asta nu a fost posibil. În schimb, grijile dispar dacă stii cum să le ignori. În Piața Spania, dacă te așezi pe marginea fântânii și privești casele din jurul tău, grijile nu mai au importanță. Nu le mai observi nici dacă te plimbi noaptea, dinspre Calea Victoriei înspre Aviatorilor. Iar dacă noaptea e una și cu miros de tei înfloriți, atunci e divin. Senzația e de nedescris. Parcul Kiseleff te face să te simți într-o mică oază verde, din altă țară, unde poate nu vei ajunge niciodată. O plimbare cu bicicleta prin Herăstrău, mai ales în zilele în care e mai liber, e un adevărat pansament pentru suflet. Cafenelele cu geamuri mari din Centrul Vechi, parcul din Tineretului, unde poți privi puștii entuziasmați de cascadoriile cu biciclete sau role, vata roz pe băț, o întâlnire cu fetele la o partidă de fotbal, mâncarea nesimțit de bună de la KFC, serile de iarnă, când totul este înghețat și pare că trăiești într-o lume de poveste, dansul de fericire al unui cățel mic și drag ce te întâmpină, la sosirea acasă….. sunt atât de multe lucruri ce pot liniști sufletul zbuciumat al unui om. Sunt momente din viața de zi cu zi, care pot aduce un zâmbet mic, exact atunci când e nevoie de el. Și probabil că puteam trăi aceleași emoții (sau aproape aceleași) și în altă parte a lumii. Dar eu le-am trait în București și mi-au rămas acolo, în suflet, bine păstrate, ca un jurnal vechi, plin de amintiri bune, pe care îl mai răsfoiesc uneori.

De toamnă?

E toamnă, da. A trecut un an de atunci. De când lumea mea era întoarsă cu josul în sus. Au trecut doi ani de când eram fericita. Sau credeam că sunt fericită. Asa a trecut fiecare an, cu bunele și relele lui. Aproape a trecut și cel de acum, fără să-mi dau seama dacă am reușit să fac ceva cu viața mea, așa cum îmi promisesem la începutul lui. Dar sunt liniștită. Poate asta valorează mai mult decât orice altceva. Am avut parte de prieteni, de oameni dragi, de surprize ce mi-au încălzit sufletul, de vorbe calde, de momente de tristețe, de dor, de inspirație. Mă întreb ce urmează. A venit toamna, o așteptam atât de mult. Pentru că e urmată de iarnă. Niciodată nu mi-am dorit mai mult să vină repede iarna. Și se pare că se apropie, fără să bage în seamă nerăbdarea mea. Se mai poticnește, se mai oprește să-și lege șireturile la bocanci, să mai culeagă câteva frunze verzi, uitate în toamna de acum. Dar vine. Îmi face cu mâna de departe, zâmbește și îmi scrie pe cer: ai răbdare… ajung imediat…. Și îmi aduce clipa mea de eliberare, prietenii, îmbrățișările, poveștile, magia, zâmbetele, noi începuturi. Dorul acela de nepotolit se va domoli încet, încet, totul se va așeza, calm și eu voi fi iar acolo unde mi-am dorit să fiu. În pace cu mine însămi.

Sunteţi gata? Vă invit la Selecţia Naţională Eurovision România :)

Nu voi începe să înşir topuri sau melodii ce au participat la Eurovision, în anii trecuţi, cred că fiecare îşi mai aminteşte măcar una din ele şi aceste topuri sunt făcute de oameni mult mai pricepuţi decât mine şi cu memoria mult mai bine antrenată în asemenea privinţe. În schimb, aş putea să vă spun despre ce v-aş transmite din culise vouă, celor de acasă: v-aş descrie emoţiile participanţilor, expresiile concurenţilor, atunci când intră în scenă, ceea ce simt oamenii din jurul meu în timpul unei anumite melodii. Despre cum se desfăşoară o finală de Eurovision în România, despre pregătiri, agitaţie, lumini, profesionalism, dedicaţie. Pentru că asta au în comun toţi oamenii adunaţi în acelaşi studio de televiziune. Toţi vor să iasă totul cât mai bine şi să-şi asigure o părticică din drumul spre succes.

Nu am fost niciodată într-un studio tv. Nu ştiu care este primul lucru ce trebuie făcut (dar presupun că se aprinde lumina, prima şi prima dată 🙂 ) şi nici ultimul (din nou, poate se stinge lumina la plecare 😛 ), dar îmi închipui o muncă imensă a unei echipe ce trebuie să se completeze perfect, chiar şi în privinţa celor mai mici detalii. Altfel cum poate rezulta un show nemaipomenit, pe care cei de acasă să-l aprecieze la adevărata lui valoare? Sper să fac parte din această echipă în 10 martie, pentru că va fi onoare să-i observ pe toţi aceşti oameni la muncă, să-i văd pe toţi acei concurenţi deschizându-şi sufletul şi dăruind publicului visele prinse în versuri.

Găsiţi aici: http://www.tvr.ro/eurovisionromania/  răspunsuri la toate întrebările voastre despre concurs, melodiile înscrise (găsiţi mai jos link-uri către ele) şi orice mai doriţi să ştiţi despre evenimentul transmis in direct la TVR 1, TVR HD si TVR i.

Cătălin Josan – „Call my name” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121433&pagina=piese

Mandinga – „Zaleilah” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121432&pagina=piese

Viky Red – „If you ever feel” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121431&pagina=piese

Bianca Purcărea – „Don’t say sorry” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121430&pagina=piese

Electric Fence – „Şun-ta” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121428&pagina=piese

Ovidiu Anton – „I walk alone” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121426&pagina=piese

Ana Mardare – „This must be love” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121424&pagina=piese

Ioana Anuţa – „Girls dont’t cry” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121421&pagina=piese

RPK – „Singura care” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121419&pagina=piese

Tasha – „Say my name” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121419&pagina=piese

Lucian Oros – „The best a man can get” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121419&pagina=piese

T&L – „Twilight” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121412&pagina=piese

Raluca Ocneanu – „Time is on my side” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121412&pagina=piese

Ana Mardare – „If you find simple words to say” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121412&pagina=piese

Miss Mary – „Rollin” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121406&pagina=piese

 

Doamneloooor şi domniloooor…. Iuliaaan Caaanaaaaf!

Sigur l-aţi văzut la Vocea României. Mai timid, deosebit de ceilalţi concurenţi. Unii ar spune că este complexat. Dar nu aş putea fi de acord cu ei. Mi se pare un om cu mult bun-simţ, deşi n-am ajuns să vorbim faţă în faţă. Eu cred că asta se vede la cineva, fără să fie nevoie să spuna nici măcar un cuvânt. Chiar el a spus, pe scenă, că nu ştie să spună vorbe alese, el ştie să cânte. Şi a mulţumit aseară, din tot sufletul, celor care au venit să-l asculte la primul lui concert în Bucureşti. Nu mi-a plăcut întârzierea mare, totul a început pe la 20,45, în locul orei 20,00, însă acesta a fost singurul neajuns al serii.

Canaf nu a fost singur, ci însoţit de tovarăşii lui muzicali, trupa Excentric Blues Band. S-au completat perfect, de la primul acord până la ultimul. Muzică bună, mai veche sau mai noua, care s-a auzit excelent în Jukebox Venue, locul unde a avut loc concertul. A fost foarte greu să-l fotografiez, pentru că avea o energie debordantă, nu stătea locului o clipă, dornic să ne arate că se pricepe la ceea ce face şi că asta-i aduce fericire. Se vedea pe chipul lui emoţia muzicii şi bucuria de a putea dărui şi altora tot ceea ce poarta în suflet. Om frumos, talentat, energie vie. Trupa lui s-a descurcat la fel de bine şi toţi ( Sorin Petrilă – chitară, Vlad Spătar – bas, Răzvan Boroda – clape, Vlad Apetroaiei -tobe) au facut o echipă excelentă. La un moment dat Iulian a invitat pe scenă o altă fostă concurentă la Vocea Romaniei, Andra Covaleov, ce venise să-l asculte. Au avut un duet.. şi ce duet! Păreau doi copii zburdalnici, ce tocmai au primit jucării noi 🙂  Iar înspre sfârşitul serii ne-a dăruit melodia lui preferată, acompaniat fiind doar de clăparul trupei: „Sunt vagabondul vieţii mele”…. superb!

Mulţumesc mult de tot celor de la iConcert pentru invitaţie. A fost o seară foarte frumoasă. Poze găsiţi aici şi aici. Enjoy 🙂

Zâmbete şi bucurie, pentru primăvara ce va să fie :)

Mărţişor pentru toata femininele din lume 😛 🙂

Ştiu că afară e zăpadă….. dar primăvara e ascunsă sub ea, am văzut-o eu furişându-se acolo, azi-noapte. Zâmbiţi şi bucuraţi-vă de iubire!

Eroarea este, de fapt, o comedie

Una dulce-amară, cu frământări şi întrebări, cu zâmbete şi nedumeriri, dar este o comedie. Asa se vede din afară, pentru cei care nu sunt implicaţi, pentru cei care sunt doar simpli spectatori la viaţa ce se desfăşoară în faţa lor, în spatele lor, în jurul lor dar, totuşi, nu reuşeşte să-i prindă în mreje. Cred că asta au încercat să ne transmită actorii de la Teatrul Masca, aseară, cu piesa „Comedia Erorilor”. Şi mi-a plăcut. Doamne, ce mult mi-a plăcut totul! De la ceaiul cald şi dulce primit la sosire până la ultimele aplauze. De-a dreptul furtunoase, deşi nu era seara lui Caragiale, ci a lui Shakespeare. A fost seara marelui Shakespeare, fără îndoială. Numai el putea scrie o aşa comedie. Una în care îţi dau lacrimile atunci când realizezi ridicolul situaţiei, însă râzi în clipa următoare, datorită personajelor ce-şi împletesc existenţele atât de bine şi de strâns, încât nici ele nu realizează ce se întâmplă şi cum vor descurca iţele poveştii.

N-aş putea povesti tot ceea ce am văzut. Şi asta pentru că, deşi am fost acolo, m-am identificat în fiecare rol, am plâns puţin şi am râs mult pentru fiecare şi simţeam nevoia să opresc actorii din goana lor nebună după adevăr şi să le spun ce se întâmplă, de fapt… totul a fost copleşitor şi nu aş găsi cuvintele potrivite. Voiam să cobor în mijlocul lor şi să le luminez gândurile, să-i fac să înţeleagă faptul că totul e o confuzie uriaşă şi povestea este altfel de cum şi-o închipuie. Dar nu puteam, mi se părea că trebuia să încep şi eu explicaţiile în ceea ce mă priveşte şi atunci totul ar fi fost dus la un nivel mult mai înalt de confuzie şi haos 🙂 🙂

Genial mi s-a părut Valentin Mihalache, în rolul lui Antipholus. Nu vreau să fiu nedreaptă, pentru că toţi au fost fantastici. Dar el… felul în care a ştiut să joace două roluri şi, totuşi, unul singur, expresivitatea feţei şi a gesturilor, energia vie emanată prin simpla prezenţă…. genial de-a dreptul! Cred că m-am îndrăgostit 🙂  Mai vreau la Masca. Sigur mai vreau! Şi data viitoare voi avea şi aparatul foto la mine, pentru că o fotografie valorează mult mai mult decât o mie de cuvinte. Mai ales că piesa de ieri a fost un cadou superb oferit cu ocazia Zilei Bloggerilor şi au fost o muuuulţime la eveniment. Şi tot data viitoare promit să fiu mai îndrăzneaţă şi să mă prezint tuturor. Aseară n-am avut curaj 😀

Grăbeşte-te încet!

Nelinişte. Şi aşteptare. Şi un sentiment confuz. De neputinţă amestecat cu nerăbdare. Şi sunt din ce în ce mai conştientă că nu totul depinde de mine şi asta chiar nu-mi place. Ştiu că în viaţa mea, deciziile pe care le iau sunt mai mult sau mai puţin ale mele. Dar acum nu pot face totul doar eu şi mă enervez, mi se pare că stau pe loc exact în momentul în care simt cel mai mare avânt spre înainte, spre ziua de mâine, spre planul de poimâine. Aşa să fie oare? Acum, dacă aş avea ceva în faţa mea, ceva palpabil, aş lua-o la fugă? Am auzit, de când mă ştiu, celebra expresie „Grăbeşte-te încet”, a lui Suetoniu, dar mi se pare atât de îngrăditoare, cel puţin în momentul ăsta, încât îmi dau ochii peste cap, a nerăbdare şi vreau să ies. Să deschid usa şi să plec spre viitorul meu, oricare ar fi el. Mai ştiu şi că deciziile luate din mers nu au fost mereu cea mai bună alegere, nu în ceea ce mă priveşte. Dar au fost mult mai bune decât cele cântărite prea mult, planurile instinctive au fost întotdeauna mai satisfăcătoare decât celelalte. Da, au adus şi suferinţă şi dezamăgiri şi speranţe frânte. Însă e specific naturii umane forţarea limitelor. E normal să vrem tot timpul mai mult decât avem. Problema e să şi facem ceva în sensul ăsta. Eu vreau. Vreau să fac ceea ce mi-am propus, dar am nevoie de acordul altora pentru a putea întinde piciorul în primul pas. Şi, bineînţeles, aici e cel mai greu de răbdat. Până voi face primul pas. Dar eu ştiu că va fi mai bine şi trag de mine să găsesc încetineala aceea înţeleaptă, încerc să mă conving că totul e oki şi când e chibzuit, chiar dacă sufletul meu îmi spune altceva. La urma urmei, încerc să învăţ din greşeli.

Glamour Decebal – răsfăţ maxim

Vreau să fie clar, de la început, că am spus „Glamour Decebal” în titlu doar pentru că eu am fost acolo. Sunt sigură că şi celelalte locaţii îşi au meritele lor, dar eu scriu despre ce am experimentat pe propria piele. Piele care s-a simţit atât de răsfăţată!

Să o luăm cu începutul. Saloanele Glamour vă oferă servicii de remodelare corporală, dar şi servicii de  coafor, manichiură, pedichiură, cosmetică, epilare definitivă, tratamente faciale, etc. Eu am câştigat un voucher în valoare de 150 lei la salonul Glamour Decebal, pe blogul unei zăpăcite pe care o îndrăgesc tare mult, Sabina Cornovac. Nu am putut profita foarte repede de voucher, din cauza timpului destul de limitat care nu-mi permitea să fac o programare la o oră rezonabilă. Când am prins-o, în sfârşit, am şi fugit spre salon. Nu l-am găsit deloc greu, mai ales că domnişoara care mi-a răspuns la telefon, mi-a dat toate indicaţiile necesare, de la stradă până la cel mai mititel punct de reper. Da, mi-a spus chiar şi să nu intru în primul spaţiu liber din dreapta blocului, pentru că acolo este un tomberon şi nu am treabă cu el, ştie ea sigur! :):):)  Asa că am găsit repede scara şi am intrat grăbită şi agitată în sediul lor. Şi până aici au putut merge cu mine graba şi agitaţia. Din momentul în care am păşit acolo, m-am relaxat total. Muzica se auzea, parcă, de peste tot, mirosea frumos şi lumânările îţi încântau privirea. Am ajuns mai devreme de ora programată, dar a fost o plăcere să-mi aştept rândul în o aşa atmosferă destinsă. Domnişoara Georgiana mi-a fost profesoară într-ale cosmeticii. Mi-a explicat fiecare pas şi fiecare procedură, mai ales că eram emoţionată, fiind prima mea vizită la cosmetică. Prima de…. dintotdeauna 😛 Şi a fost perfect totul, de la cap la coadă. A început cu o demachiere, urmată de un peeling uşor, un masaj cu ultrasunete, unul cu o cremă cu colagen şi la final o mască cu botox. Divin, divin a fost! Şi, dacă tot e să fiu sinceră, masajul făcut de Georgiana a fost mult mai relaxant decât cel făcut de aparatul cu ultrasunete. N-am nimic cu el, dar mâinile ei şi-au făcut mult mai bine simţită prezenţa şi se pricepe, e clar că se pricepe la ce face 😉

La sfârşit eram deja hotărâtă să mă programez şi la o şedinţă de masaj anticelulitic, pentru că domnişoara drăguţă de mai sus s-a lăudat că pot adormi liniştită în timpul masajului, fiindcă nu voi simţi nimic 😛 Prin urmare, l-am programat şi sunt tare curioasă dacă se va ţine de cuvânt şi mă va lăsa să dorm o ora în camera aceea frumos decorată şi mângâiată de muzica ambientală.  

Eu vă spun aşa: mergeţi cât mai curând la Glamour. Aveţi la dispoziţie trei sedii (în zonele Dorobanţi, Victoriei şi a Bd. Decebal) unde veţi găsi servicii de calitate, oameni dedicaţi şi atenţi, tratamente personalizate, atmosferă de vis. Şi poate că veţi găsi şi prieteni noi, cine ştie?