Nerabdare!


Iata-ma!

Plina de sperante, de teama, de nerabdare, de neastampar. Sunt acasa, la Resita si incerc sa-mi asez viata in ordine, inainte sa plec din nou la drum. Le asez pe toate pe fagasul normal sau cel putin pare cel normal, in acest moment. Am lasat in urma sufletul meu, l-am lasat acolo, pe strazile batute impreuna, in cerul intunecat privit de amandoi in atatea randuri, pe canapeaua unde am plans amandoi pana ne-au secat lacrimile. Am inceput sa accept ca „noi” nu se mai intoarce, ca tu esti fericit fara mine, ca eu sunt nefericita fara tine. Dar asta este ironia situatiei, ce pot sa spun…. Mi-e sufletul greu si cand ma gandesc la tine, daramite sa si vorbesc despre tot ceea ce a fost si a ramas frant in mii de bucati. Am trairi contradictorii, incercand sa simt parfumul trandafirilor din curtea casei mele si simtindu-mi sufletul plangand fara oprire. Asa trebuie sa plec la drum: zambind cu ochii catre cei din jur si plangand in interior. N-am incotro. Durerea asta nu vrea nimeni sa mi-o ia, desi eu incerc sa o dau oricui o fi, numai sa-mi dea pace. Ai reusit sa ma sfarami intr-un asemenea hal de nu am crezut ca e posibil. Sunt cea mai tare persoana pe care o cunosc, fara falsa modestie si ai reusit sa ma ingenunchezi, sa iei si ultima speranta din mine, sa dau tot ceea ce am, ramanand goala si fara putere. Si, cu toate acestea, nu te pot invinui doar pe tine pentru toate astea. Pentru ca eu te-am lasat sa iei fiecare fir de zambet din inima mea. Pentru toate astea n-am sa ma iert, la fel cum n-am sa ma iert pentru faptul ca te mai iubesc. Da, inca, desi si eu sunt nedumerita de unde si cum si de ce… si pana cand… pentru ca simt, din tot sufletul, ca ajunge tot ceea ce a fost si trebuie sa incep sa spun cu voce tare ceea ce ma doare si sa nu mai permit nimanui sa ma franga. Pentru ca iubirea nu e egoista, nu doare, nu raneste. O stiu si mi-o doresc. Dar mi-o doresc de la cineva care stie ce vrea. E atat de simplu sa-ti doresti sa iubesti pe cineva care te iubeste. Care te poate lumina cu un zambet, te poate alina cu o mangaiere, te poate imbratisa fara urma de indoiala. Cineva care iti poate fi familie si univers, in acelasi timp, fara sa depuna nici cel mai mic efort pentru asta. Vreau sa iubesc. Si, la fel de bine, te-as putea iubi pe tine, daca ai sti ca asta vrei. Dar numai daca mana aceea pe care mi-ai intinde-o ar fi hotarata sa mangaie, nu sa raneasca. Mi-a fost de ajuns raul de pana acum si vorbele astea incep sa ma apese, pentru ca lumina e acolo, asteapta doar sa deschid ochii sa o vad si eu inca nu am putere pentru asta. Dar drumul a fost inceput, pasul cel mai greu a fost facut. Si acum trebuie sa merg inainte; in spate nu mai e nimic pentru mine. Somewhere i belong…

Anunțuri

Imi astept soarele…..


Ce-as putea spune? Ca imi lipsesti, ca totul pare pustiu, ca zilele trec la fel, una dupa alta, cu mici variatii? Ca imi lipsesc mirosul tau, zambetul tau, pasii tai rasunand langa ai mei, mana ta mangaindu-mi fruntea? As putea sa-ti spun toate astea si inca o mie peste ele. Si daca nu mai scriu despre ele atat de des este pentru ca le-am asezat deoparte, sa respire putin, sa respir si eu putin, sa incerc sa realizez ca viata e aici si eu sunt singura si ca viata e si acolo si tu esti singur acolo. Si doare la fel de rau, ba chiar mai rau acum, fiindca totul s-a cimentat bine si durerea si-a infipt bine radacinile in sufletul meu si nu vrea sa renunte, oricat de frumos am rugat-o. O mai amagesc cu cate un zambet, cu cate o plimbare, cu cate o raza de soare. Se lasa pacalita si pleaca, doar pentru a se reintoarce pe seara, cu gheare si mai bine ascutite. Urasc noptile, pentru ca atunci totul se intuneca si gandurile danseaza in fata ochilor mei inlacrimati. Mi-as dori sa nu mai existe noapte, doar lumina zilei, sa pot face multe de tot, doar pentru a nu ma gandi la nimic si, intr-un final, sa cad undeva, intr-un colt de lume, istovita si sa adorm imediat, fara pauze indelungi in care negura noptii sa ma invinga, fara drept de apel.

Imi fac planuri si aranjez idei, astept lumea sa-si deschida bratele pentru mine, gandesc pozitiv si sunt deschisa spre nou…. dar toate astea nu ma vor pe mine, cel putin nu acum si sunt tot in stand-by. Acelasi stand-by de mai bine de jumatate de an incoace si m-am saturat. Vreau sa se intample ceva, vreau sa schimb orizontul, vreau sa indeplinesc visele cele bune, vreau sa zambesc albastru, cu iz de mare, cu soare in ochi, flori in brate si curcubeu in suflet.

Speranţă


Trag aer în piept şi încerc să mă ridic. Picioarele nu mă ajută, îmi tremură rău de tot şi abia pot respira. Îl ţin în braţe, se zbate şi mă priveşte cu ochi trişti şi înlăcrimaţi. Reuşesc să mă sprijin de zid şi, cu un ultim efort, întind mâinile şi-i dau drumul sufletului să zboare, în vânt nebun, în depărtări….Nu ştiu ce să-i mai fac… pot doar să sper că, lăsându-l liber, va zbura şi se va întoarce la mine atunci când plămânii lui vor fi plini de aer curat şi ochii lui îşi vor usca lacrimile. Şi doare, doare inimaginabil. Dar poate voi reuşi şi eu să zâmbesc, astfel. Să zâmbesc aşteptându-l, să-mi curăţ viaţa şi gândurile de tot ce e rău şi să-l primesc, apoi, cu braţele deschise. Trebuie.

Mă sprijin iar de zid, însă nici măcar el nu mai e în stare să mă ajute. Mă prăbuşesc, cu un zgomot surd, înapoi pe podeaua rece, ridicând în jurul meu un nor de praf. Şi mă întind acolo, fără să-mi pese de nimic, cu ochii închişi, dorindu-mi să vină somnul cel adânc, din care să mă trezească singura mângâiere de care am nevoie. A ta.

Agonie şi extaz


Ţi-am împrumutat tricoul în seara asta. L-am găsit aruncat pe pat, unealtă nefolositoare, lăsată în urmă de un suflet rătăcitor. Mi-am apropiat buzele uscate de dor şi am sărutat materialul moale, impregnat cu gesturile tale. Asta mi-a rămas de la tine. Pe lângă plânsul nestăvilit, pe care m-ai rugat să nu-l las să se dezlănţuie:”Nu azi, te rog, nu azi… plângem mâine, amândoi, dar nu azi, te rog…” Iartă-mă, nu l-am putut opri. A năvălit isteric, atunci când am intrat în casă şi am găsit-o goală, cochilie de melc părăsită înainte de vreme. Cu mirosul de ţigară lăsat în urmă, să-mi amintească nemilos că tu ai fost pe-acolo. Cu aparatul foto aruncat pe pat, plin cu poze de iarnă zâmbitoare şi ochi trişti. Cu mii de vorbe închise între patru pereţi şi nimic concret de aşezat într-o filă de carte. Îmi lipseşti cumplit şi ai plecat de doar câteva ore. Şi-mi vei lipsi infinit mai mult în noaptea asta şi în cele care vor urma. Pentru că urmează o noapte lungă şi goală şi asa vor fi şi celelalte. Şi am atâta libertate, doar pentru mine şi am atâtea de făcut şi, totuşi, nu am nimic. Iar cuvintele mă trădează şi nu vor să mă ajute să-mi descriu măcar amărăciunea, dacă fericirea mea nu le-a fost pe plac. Iar dimineaţa va fi la fel de rece ca şi vremea de afară. Fără zambetul tău somnoros, fără acel „Bună dimineaţa” surâzător, cu aromă de cafea.

Iubirea nu se termină, doar se pierde, atunci când nu e supravegheată de un suflet deschis. Iar tu ştii că eu sunt atentă. Şi îţi voi fi alături, asa cum ţi-am fost şi până acum şi voi fi acolo, o mână întinsă mereu spre tine, indiferent de câtă vreme va trebui să stea aşa. Şi cu sufletul în ochi, alinându-ţi durerile şi teama. Pentru că iubirea mea e acolo. Şi o va aştepta pe a ta, oricât timp va fi nevoie.

Nevoia infinitului de-o clipă


NU vreau să mă gândesc. La plecare, la dor, la singurătate, la ceea ce rămâne în urmă. Nu vreau să ştiu de toate astea. Vreau doar căldură. Pătura aceea de lână albă, care ne înfăşoară pe amândoi, să ne ia şi gândurile. Vreau doar să-mi încalţ şosetele colorate, cu degete şi să râdem de caraghioşenia lor. Să zâmbim uitându-ne unul la altul. Să ne închipuim că ziua de azi e nesfârşită şi timpul e doar o unealtă în mâinile noastre, pe care o putem manevra exact aşa cum vrem. Îmi doresc un infinit de-o clipă. Pentru că aş şti exact ce să fac cu el. I-aş dărui îngeri din zăpadă şi o căciulă de culoarea mierii. Nişte obraji roşii şi poze multe, să avem ce ne aminti peste ani. Ore de fericire şi îmbrăţişări mirosind a scorţişoară şi portocale. Sandwich-uri surpriza şi supe calde şi cremoase, atât de bune de-ţi merg la inimă. Plimbări prin supermarket şi discuţii lungi. E loc pentru atât de multe lucruri şi întâmplări într-un infinit. E loc şi pentru prezent şi pentru planuri de viitor, pentru zâmbete şi lacrimi, pentru dureri şi alinări, pentru iubire şi îndoială. Şi e-atâta loc pentru bine! Pentru binele acela drag, care ştie cum să-ţi povestească mii de minuni, atunci când te vede înfrânt. Care ştie cum să-ţi oblojească rănile, atunci când tu eşti julit de pietrele vieţii, cum să te îndrume spre o pajişte verde şi moale, atunci când nu mai ştii unde să-ţi odihneşti picioarele obosite de alergat printre iluzii.

Vreau doar fericire, fără să mă gândesc la zilele ce vor urma dupa ce fericirea nu va mai fi.

….. este despre toate astea….


Despre zâmbet. Cu ochii larg deschişi şi bucuroşi la culme. Cu mâna întinsă cu atâta dor, încât nimic pe lumea asta nu va reuşi să-l depăşească. Dar şi cu sufletul deschis, asemeni unei cărţi necitite, aşteptate cu nerăbdare şi parcursă cu aviditate de mintea pasionată de lectură. Este despre vorbele bune şi blânde, despre lacrimile vărsate, atunci când e greu şi totul pare de nepătruns. Despre ţigara de dimineaţă şi privirea somnoroasă. Despre sărutul din noapte, când te trezeşti şi îl vezi lângă tine şi simţi că nu mai poţi dormi deloc dacă nu-i săruţi încet părul răvăşit de vise. Este despre mesajele scurte, dar scrise complice, cu surâsul inevitabil agăţat de colţul gurii, pentru că doar aşa le poţi trimite şi doar aşa îşi pot găsi destinaţia. Despre plimbările în aer rece de iarnă, în parcul golit de lume, dar umplut de conversaţiile noastre. Despre obrajii roşii de copil, alergând pe trotuarul pustiu, după vreo pasăre rătăcită. Despre privirea aruncată din bucătărie, atunci când te opreşti din treaba pentru două secunde, să îl vezi urmărind un film,  concentrat şi totuşi atât de amuzant, încât te apucă râsul. Despre îmbrăţişarile din fiecare zi şi încurajările din fiecare clipă, fiindca viaţa trebuie trăită. Este despre înfrigurarea cu care deschizi uşa, să-l descoperi acolo, pe canapea şi atunci să-ţi dai seama că totul e real şi nu mai există nici măcar iluzia că ar fi plecat undeva, departe, aşa cum îţi închipuiai în drumul spre casă. Iubirea…. este despre toate astea. Şi despre infinit mai mult.

Speranţe făcute praf… şi totuşi…


Scrumiera va rămâne acolo un timp, cu ultima ţigară strivită între degetele nervoase şi nerăbdătoare. Scrumul se va pierde tot, în vânt, ca o petală uscată într-un val de ninsoare albă. Pătura care l-a învelit seara, în timpul unui film ciudat, îşi va pierde căldura. Va mai păstra mirosul lui, parfumul lui inconfundabil o săptămână, poate două, trei…. apoi va redeveni rece şi străină, nereuşind să mă încălzească şi pe mine. Şi voi adormi într-un târziu, după ce ochii-mi vor obosi să privească un punct invizibil de pe peretele alb. Şi abia atunci mă va lovi singurătatea. În visele urâte, ce mă vizitează de îndată ce mă văd singură. Şi mă voi trezi tot singură, cu acelaşi gând cu care adormisem: dacă a găsit în mine tot ceea ce-şi dorea de la o femeie, de ce a plecat? De ce sunt tot aici? Şi de ce el e acolo, lăsându-mă neajutorată în faţa viselor? Pe ele nu le pot controla şi doar ele mă pot duce mai jos decât sunt deja. Şi, deşi înţeleg totul şi pe toată lumea, nu înţeleg ce pot face să treacă furtuna şi să revină soarele în ochii mei.

Şi îmi lipseşte. Îmi lipseşte atunci când mă trezesc noaptea şi-l privesc dormind alături, îmi lipseşte dimineaţa, când deschid ochii şi îl caut în jurul meu. Îmi lipseşte chiar şi atunci când fuge pe balcon, să fumeze o ţigară în frigul pătrunzător al iernii. Şi vreau să-i fie bine şi vreau să-l las să plece, dar e atât de greu. E atât de greu să-i dau drumul sufletului său, a doua oară, pentru a-şi găsi liniştea în altă parte. Şi, mai ales, e atât de greu pentru că nu pot să nu-l mai iubesc. Asta ar însemna să mă mint din nou şi mi-am promis să nu mai fac asta niciodată. Aşa că voi fi aici, să-l aştept. Din nou şi din nou. Pentru că speranţele mele mai există, deşi sunt sfărâmate în atâtea bucăţele, încât nu le mai pot deosebi de praful de pe trotuar. Pentru că asta sunt. Pentru că nu pot altfel.