Când omul se transformă….


… şi totul se transformă în jurul lui, fiindcă influenţează direct tot ceea ce atinge, tot ceea ce iubeşte, tot ceea ce urăşte. Când totul lucrează pentru om, pentru ideea şi fapta de a-l aduce pe linia de plutire şi el se încăpăţânează să rămână acolo, în ideile sale, se încrâncenează în negare. Când se tranformă din floarea superbă pe care o ştiai în ciulinul ce ţi se agaţă insistent de pantaloni şi vine cu tine pretutindeni, deşi tu-i arăţi, în toate felurile posibile, că nu-l vrei acolo.

De ce să nu accepţi ajutorul celor care te iubesc? De ce? De ce să distrugi vieţile tuturor, doar pentru că tu te simţi bine aşa, doar pentru că aburii aceia nenorociţi ţi-au întunecat sufletul şi ţi-au închis ochii, doar pentru starea aceea euforică şi atât de trecătoare, mai rea decât o „Fata Morgana” a deşertului.

Încearcă să te aşezi un minut şi să asculţi. Şi închipuie-ţi că, în tăcerea care te înconjoară, nu mai ai nimic.  Nu ai o familie care te iubeşte, nu ai prieteni care să te sune  şi să te întrebe de sănătate, nu ai serviciu care să-ţi asigure cele necesare vieţii. Eşti complet singur, nimănui nu-i pasă. Iar cei care mint şi-ţi spun că le pasă de tine, vin la tine doar dacă ai ceva de oferit. Apoi îţi întorc spatele, pleacă repede şi cu o expresie de scârbă întipărită până în cele mai adânci riduri..” uită-te la el.. ce a ajuns”…. Iar tu rămâi singur. Din nou. Fără o vorbă bună, fără măcar un animal pricăjit, care să te iubească necondiţionat şi fără cuvinte. Singur.

Şi acum închipuie-ţi cum era înainte. Când te întâmpinau copiii în prag, după o zi de muncă. Atunci când alergau câinii în jurul tău şi se împleteau printre picioarele tale şi zâmbetele curgeau de peste tot. Când te aşezai la masă şi, după o cină îmbelşugată, îţi spuneai „Ce bine e acasă!” 

Nu e un vis. Nici măcar o lume ideală. E lumea asta de acum, unde cei care te iubesc îţi sunt alături, orice rău ai face, te sărută atunci când tu loveşti, zâmbesc atunci când tu înjuri, te îngrijesc atunci când tu blestemi soarta nemiloasă ce te-a lovit crunt. Din vina ta. Pentru că nu ştii să răspunzi la zâmbet cu zâmbet, pentru că nu ştii că atunci când cineva plânge, îl doare sufletul, pentru că nu vrei să te opreşti şi să cugeţi, o secundă macar, la tot ceea ce te înconjoară şi nu e deloc  pe gratis. Nici măcar iubirea nu e pe gratis. Iubirea trebuie iubită. Trebuie câştigată. Trebuie să lupţi pentru ea din toate puterile, chiar şi atunci când simţi că nu mai ai viaţă în tine şi totul te doboară. Trebuie să ai suflet, trebuie să fii OM cu ea, pentru a-ţi fi alături. Trebuie SĂ VREI să trăieşti frumos şi apoi trebuie SĂ FACI asta. Trebuie să ridici fruntea sus şi să spui „Eu pot şi voi face asta, chiar dacă va fi ultimul lucru ce-l voi mai face în viaţa asta”.   Şi da, „trebuie” are aici exact sensul de „trebuie”. Pentru că e ceva bun, pentru că de viaţa ta depind şi alţii, pentru că tu şi numai tu poţi face un prim pas spre o viaţă curată. Fără vicii. Fără gânduri rele. Fără fapte exagerate. Toţi cei care te iubesc stau cu mâna întinsă, a ajutor, dacă tu arăţi că vrei să iubeşti. Şi nu, nu în felul acela în care îţi închipui tu că e bine. Nu cu promisiuni deşarte, uitate după primul strop de alcool. Nu cu vorbe goale, aruncate parcă cu o baghetă magică, ce-şi pierde farmecele la miezul nopţii. Nu aşa… nu îţi bate joc de cei care îţi stau alături, crezând în promisiuni în care nici tu nu mai crezi. Timpul trece şi cei care te iubesc sunt din ce în ce mai puţini. Din ce în ce mai amărâţi. Din ce în ce mai sătui de toate aceste deşertaciuni şi tot ceea ce vine înapoi, atunci când ei îşi deschid sufletul.

Timpul trece. Şi o face în defavoarea ta. TREZEŞTE-TE!

Anunțuri

Venexia – o piesă superbă!


Vinerea trecută am fost la piesa de teatru „Venexia”, prezentată la Teatrul Masca. Nu mai fusesem de foarte mult timp la teatru şi niciodată acolo. Vă daţi seama ce emoţii am avut??  Încă de la intrare mi-am primit invitaţia câştigată la concursul Teatrului Masca, pe profilul lor de Facebook. De la o doamnă foarte drăguţă şi zâmbitoare. Uite un început bun, mi-am zis! În sală am intrat aproape imediat şi dupa ce s-a liniştit toată lumea, a început spectacolul. Nu mai ştiu numele tuturor personajelor (shame on me!), însă le găsiţi aici.

M-au impresionat bătăile şi viaţa grea a prostituatelor din Veneţia. Aparenta detaşare emoţională a curtezanelor şi sentimentul lor de superioritate, deşi totul era doar o iluzie. Şi prostituatele şi curtezanele îşi doreau, în fond, acelaşi lucru: dragoste. Siguranţa sentimentelor. Ocrotire şi devotament. Primele căutau toate acestea în mahalalele Veneţiei, celelalte în paturile cu aşternut de mătase. Dar „goana dupa aur” era aceeaşi. Trupurile lor goale  unora le era unealtă, iar celorlalte aliat. La urma urmei, fiecare tindea spre ceva, dar cercul vicios nu a vrut să se dezmintă. Cred ca aşa va şi rămane o astfel de căutare, de cele mai multe ori: fără rezolvare.

Mi-a plăcut mult de tot piesa,  deşi nu a avut cine ştie ce efecte speciale şi nici o poveste ieşită din comun. Dar poate aşa si trebuie să fie poveştile de teatru: simple, pentru a nu greşi drumul spre sufletul spectatorului. Mulţumesc frumos celor de la Teatrul Masca. Sper să ne revedem foarte curând.