Fresh start :)


Mereu am crezut că pot să scriu. Fiecare își are propriile gânduri și propriile vise,. Nu știu dacă sunt mai specială decât alții sau nu, nici nu mă interesează. Doar că am știut asta: eu pot scrie. Și o pot face în felul meu, care nu aparține niciunui stil scriitoricesc. Din fericire.

Am început cu jurnalele. Oohh, daaaa, jurnalele acelea vechi, o apariție atât de normală în viața unei adolescente. Cel puțin o adolescentă a anilor ’90, acum nu mai sunt la modă chestiile astea. Și vai, Doamne, câte am putut să scriu în acele caiete mari, studențești, câte vise sfărâmate s-au adunat acolo, speranțe, constatari, cugetări filosofice, mai ceva decât toate operele apărute în acest domeniu vast al filosofiei :)))) După ce le-am citit, le-am și aruncat. La ce bun să le mai păstrez, dacă am depășit demult faza aceea? Am continuat cu poeziile. Scrise în liceu, pentru ceea ce credeam că este marea iubire a vieții mele, dar s-a dovedit a fi, de fapt, un simplu amor copilăresc. Totuși, poeziile au continuat să curgă o vreme, până m-am lovit de altceva și le-am lăsat deoparte. M-am lovit de viață. De locul de muncă, de salariu, facturi, de traiul cotidian ce poate avea puterea de a ne omorî aspirațiile și dorințele, dacă-l lăsăm. Eu l-am lăsat. Apoi m-am trezit din amorțeală. Au reapărut poezille, s-au dezmeticit toate cărțile gândite și nescrise, s-a ridicat praful de pe ceea ce doream să-mi arăt mie, din mine. Și, de un timp încoace, cred din nou că pot face ceva. Că mai pot scrie așa cum voiam pe vremuri, vremuri ce par așa îndepărtate, încât mă întreb dacă le-am trăit eu sau am amintiri din viața altcuiva. Mi-am propus să scriu despre ceea ce trăiesc, deși viata mea nu e neapărat fantastică, nu sunt vreo vedetă și nici un geniu nedescoperit. Despre omul care îmi luminează fiecare zi și care mi-a intrat în suflet exact atunci când mă așteptam cel mai puțin, de parcă ar fi știut că ador surprizele. Despre motocicleta la care visez de o viață, deși nu are nume și nici o anumită formă, dar știu că există acolo, în lume și mă așteaptă. Despre soarele de dimineață ce mă trezește fără drept de apel și mă face să bombăn. Despre viitorii mei copii, așa perfecți și cârlionțați cum știu că vor fi, cu ochi mari și curioși, neastâmpărați și inteligenți, deși va mai dura o vreme până să-i pot strânge în brațe. Pe toți trei 😉 Despre munca pe care am ales să o fac, deși nu este ceva ce am studiat și nici ceea ce mi-am dorit de la mine, în această etapă a vieții. Despre părinti și ceea ce copilăria mea nu a avut niciodată, deși a fost, în paralel, o copilărie așa frumoasă. Parcă am trăit zece vieți și, totuși, nu am trăit decât treizeci și doi de ani din asta pe care am primit-o. Singura pe care o voi primi, fiindcă nu susțin și nici nu cred în reîncarnare. Iar dacă există, totuși, reîncarnare, mă voi trezi în altă viață, cu alte gânduri, voi crește cu alți părinti, voi merge la altă școală, voi iubi pe altcineva. Nu voi mai fi eu, cea de acum. Nici n-aș avea cum. Și, probabil, nici nu mi-aș dori.

Până una-alta, voi scrie despre ceea ce sunt acum. Pentru că nu știu să fiu altcineva.

Also… let’s begin….


Mi-e al naibii de greu sa pronunt germana asta nenorocita, din cauza tendintei mele de a rotunji pronuntia cuvintelor, exact ca si in limba engleza. Iar acum o ascult pe Laura Pausini, susurand o melodie in italiana. Deci… perfect!

As vrea sa pot spune si ca mi-e greu departe de casa. Dar nu pot. Avand in vedere ca am stat in diverse locuri in acesti 31 de ani, e ciudat sa spun acasa doar Resitei sau doar Bucurestiului. „Acasa” este locul acela unde te intorci sa gasesti relaxarea si caldura sufletului tau, dar si iubirea celor dragi. Momentan, cei dragi mie sunt raspanditi prin lume, doar catelusa mea a ramas sa pazeasca Resita pt. mine. Pardon, cealalta catelusa a mea a ramas sa pazeasca Bucurestiul pt. mine. Si eu mi-am facut bagajele, mi-am luat sufletul in brate si am plecat iar la drum. M-am intors la Resita sa respir aer curat de munte si sperand la un strop de liniste. Un suflet drag mie mi-a dat linistea aceea. Intr-un fel la care nici nu indrazneam sa sper. Deci acasa este, intr-adevar, acolo unde privirea ta se poate odihni in alta privire, unde un sarut pe umarul gol este egal cu o imbratisare si o inbratisare iti pune lumea toata la picioare. A fost superb… si apoi am plecat iar. In lume larga, sa-mi pun ordine in datorii si in viata. Am trecut prin Ungaria, Austria si o mare parte din Germania. Dupa cum spuneam si data trecuta, am incercat sa nu compar ceea ce stiu din Romania cu ceea ce-mi va iesi in cale. Dar, dupa vreo ora de drum pe soselele Ungariei, m-am dat batuta. Civilizatia nu inseamna doar reguli respectate de toate lumea. Civilizatia inseamna un spirit liber, dar atent cu cei din jur, un zambet mereu dispus sa-ti lumineze ziua, chiar daca este pentru un necunoscut sau pentru un om cu care schimbi doua vorbe la coada, intr-un supermarket. E bine aici. Vorbesc foarte serios. Imi place cand oamenii iti multumesc atunci cand te dai la o parte de pe pista lor de biciclete, desi tu nu ai ce cauta acolo. Imi place ca vad negri pe strada, tratati ca niste oameni obisnuiti, nu ca niste biete curiozitati de la circ. Imi pla florile intalnite la orice gemulet, mai ales fiindca de mine nu se lipesc bietele flori, toate mor daca sunt lasate pe mana mea. Imi place curatenia de pe trotuare si vecine de la 3 case mai incolo, maturand trotuarul sau cocotata pe o mini-scara, udandu-si florile mov. Nu-mi place ca ploua. De cand am venit, a trecut o saptamana si a plouat incontinuu. Sa se fi mutat pacatoasa de vreme englezeasca la dus de Frankfurt? Eu sper ca nu.

Nu-mi place nici faptul ca, in apropiere, nu se gasesc decat 2-3 magazine si ca hipermarket-urile mari sunt la ceva distanta de mers cu bicicleta. Iar cumparaturile pt. casa trebuie sa le fac in timpul meu liber. Asta trebuie rezolvat cumva. Dar imi place bicicleta din garaj. Imi place si faptul ca oricine are cel putin o bicicleta in garaj, in curte, la poarta, sprijinita de gard. Asta e bine, nu? Si semnul rutier pt. biciclete… l-as lua acasa, sa-l vada minunatele  noastre autoritati si sa-l viseze si noaptea, pana reusesc sa-l multiplice si sa ajute biciclistii romani. Da, stiu, v-am innebunit cu bicicletele, dar sunt un mijloc atat de eficient de deplasare, un sport, o placere a timpului liber si nu numai. Trebuie sa se priceapa asta odata, zic!

Se apropie ora 12,00 si ar trebui sa pregatesc pranzul. Speram ca voi slabi aici, dar trebuie sa ma gandesc la mancare dimineata, la pranz si seara.  Si intre ele, ca sa stiu ce cumparaturi trebuie facute 🙂

Data viitoare revin cu un program mai amanuntit, pentru cine vrea sa-mi urmeze „drumul”. Doamne, ce fac unii oameni pt. mai multi bani. Inclusiv eu 😛 Dar daca asa imi pot regla conturile si pot face rost de bani pentru a-mi trai viata…. so be it! Stiu, suna ciudat, ca doar nu sunt vreo sclava sau mai stiu eu ce, doar ca am renuntat de buna voie la o rutina pt. alta. Si nu e asa idilic cum poate parea. Am incercat sa nu-mi fac cine stie ce vise si se pare ca am reusit sa ma temperez foarte bine, pentru ca altfel as fi avut o serie dezamagiri. Sper ca va fi bine 🙂 See you next time 😉 

La prima vedere… strainaturile…


Pe scurt, fiindca timpul asta nu ma lasa nici sa respir. Am incercat sa nu ma las influentata de impresiile auzite sau testate si de mine, pana acum, despre civilizatia celor din afara Romaniei. Dar nu se poate. Aici e totul diferit. De la omul care iti zambeste pe strada, desi nu te cunoaste, pana la relaxarea din magazine, de pe strada, din casele oamenilor. E ordine, calm, relaxare (am mai zis-o, nu?), totul e bine pus la punct. Impresia asta am avut-o de la intrarea in Ungaria si a ramas pana acum. Drumurile sunt excelente, sistemul e bine pus la punct, de la programul ridicarii gunoiului, stabilit pe un an inainte, pana la orele de liniste, in care nu ai voie sa faci galagie sau sa tunzi iarba in gradina. Promit sa scriu ceva mai detaliat si, cand revin la net cafe, voi transcrie 🙂 Ufff, visez la un laptop din scoala generala :)))) Lasa… cresc eu mare si-mi cumpar tot ce vreau 🙂

Pana data viitoare… stay healthy 😛

Emptiness…


…… mda…. cântecul sufletului meu se loveşte de un ecou prelung, interminabil…. Casa e pustie şi, oricât m-as învârti prin ea, să-i dau viaţă, e inutil. Când privesc pe geam strada aglomerată, zgomotul vine rapid şi se loveşte năuc de ochii mei trişti. Doar soarele mă mai încălzeşte, pentru câteva momente efemere şi apoi pleacă şi el, supărat că nu poate face mai mult. Filmele nu mai au acelaşi farmec şi liliacul înfloreşte, fără să-l pot percepe pe de-a-ntregul. Şi e floarea sufletului meu…

Nu sunt singură, însă e ca şi cum aş fi. Reacţionez ca un roboţel, fac tot ce trebuie făcut, apoi merg acasă şi zac. La propriu. A trecut jumătate, va mai trece încă pe atât până te întorci. Şi parcă mai e o veşnicie. Iar eu te aştept. Fiindcă mi-e dor.

2010 in review – Recapitulare, din câte se pare!


The stats helper monkeys at WordPress.com mulled over how this blog did in 2010, and here’s a high level summary of its overall blog health:

Healthy blog!

The Blog-Health-o-Meter™ reads Fresher than ever.

Crunchy numbers

Featured image

The Leaning Tower of Pisa has 296 steps to reach the top. This blog was viewed about 1,200 times in 2010. If those were steps, it would have climbed the Leaning Tower of Pisa 4 times

In 2010, there were 35 new posts, growing the total archive of this blog to 58 posts. There were 13 pictures uploaded, taking up a total of 15mb. That’s about a picture per month.

The busiest day of the year was August 23rd with 30 views. The most popular post that day was Ala-bala-portocala!.

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were out.ro, mail.yahoo.com, facebook.com, visurat.ro, and cabral.ro.

Some visitors came searching, mostly for venexia, unde va tundeti, keiko slim spa, daydreamers project, and piesa venexia.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

1

Ala-bala-portocala! April 2010
2 comments

2

Venexia – o piesă superbă! November 2010
1 comment

3

Am cunoscut o oamă… April 2010
2 comments

4

Cabral m-a lovit cu un notebook! October 2010
2 comments

5

Update: Am fost la studio-ul Alexandrei Sandu –> Daydreamers Project October 2009
1 comment

Cât noroc pe mine!


  Să mai spună cineva că în online nu găseşti nimic adevărat! Vai! Acuma pe bune…. am întalnit în online o grămadă de oameni adevăraţi. Pentru că sunt oameni normali, simpli, cu vieţi normale, cu vise normale, cu speranţe banale, aş putea spune…. însă fiecare le exprimă diferit. Uneori mă întreb cum de au găsit atâtea cuvinte, să exprime tot ce gândesc şi când sunt sigură că nu mă mai pot surprinde, exact atunci apar cu noi expresii, cu noi povestiri, cu noi idei. Bunăoară, am găsit plimbându-mă pe net, absolut şi total întâmplător, câteva jurnale. Le-am luat de la cap la coadă, pentru a încerca să înţeleg omul ce s-a aşezat în faţa monitorului şi a început să tasteze ceea ce-l durea, ceea ce l-a emoţionat peste măsură în acel moment, încât era absolut şi imperios necesar să înceapă a scrie. De fapt, e vorba de câteva femei, să fiu sinceră. Am început cu „Jurnal din burtică”, am continuat cu Jurnalul Măriucăi şi am încheiat cu Jurnalul unei mămici fericite”. Aşa credeam eu, că am terminat cu cititul jurnalelor şi voi trece, poate, la altceva. Însă am dat peste „Jurnalul de prinţesă urbană în căutare de casă pe pământ şi suflet în cer”. Toate aceste femei mi-au luminat sufletul şi m-au făcut să râd din toată inima sau să plâng pe neaşteptate, fără să-mi dau seama când trec de la o stare la alta. Am luat totul la rând: neliniştile, angoasele, stările de bine, zâmbetele, momentele de visare, zilele bune sau mai puţin bune, momentele de „om mare” sau cele atitudine copilărească. Eee.. şi câte ar mai fi, dar nu mi le mai amintesc acum! Mi-am amintit, datorită lor, de multe momente din copilăria mea, de prostiile făcute, de prima dragoste, de primul sărut, de ceea ce înseamnă pentru mine mama, de tata, prea puţin prezent în familia noastră, de bunicii mei, cei pe care i-am mai prins si cei pe care-i mai am, de mirosuri familiare, de portocalele primite de Crăciun, de zăpezile de altădată, de jocuri, orele de stat afară, de prietenii pierduţi de-a lungul timpului.

  Dar despre ceea ce mai voiam să scriu, va urma un alt episod. Voiam doar să mulţumesc celor care scriu mai mult decât mine, mai frumos, mai cu sufletul. Sper să învăţ, în timp, să-mi pot deschide sufletul la fel de uşor şi de simplu.