Teatru. Again.Padam-Padaam!


Voi fi foarte scurtă şi vă voi da un link, mai jos, unde veţi găsi toate detaliile necesare:

http://www.out.ro/2011/01/terapie-antidepresie.html

Mulţumesc frumos Nonei, care mi-a oferit posibilitatea de a mă reîntâlni cu UNATC-ul 🙂 Şi cu o mulţime de actori talentaţi, ce-şi trăiesc acolo visele. Deci… ne vedem duminică!

Anunțuri

Hrană pentru trup şi suflet


Se iau aşa: două prietene vechi, vechi de tot, o carte bună, mâncare chinezească, bomboane suflate-n cocos şi ciocolată CIPIRIPI. Se pun într-un blender, se amestecă bine vreo 30 de secunde, la viteza vântului turbat şi apoi se presară pe canapea. Se lasă la uscat şi apoi se savurează cu atenţie şi duioşie. Cam asta a fost seara noastră. Cea mai bună prietenă a mea şi, totodată, cea mai veche prietenă, a „aterizat” ieri în Bucureşti. Prin urmare am comandat papa yamy-yamy (chinezisme), ne-am aprovizionat cu Sangria+Raffaello şi ne-am apucat de poveşti, până târziu în noapte. Acum ea a plecat deja, dar a lăsat în urmă un dor de casă teribil. În plus mi-a reamintit de copilărie, de partea ei dulce, când ne desfătam cu ciocolata CIPIRIPI, adusă de la sârbi de unii comercianţi, însă vândută oricum pe sub mână, din cauza vremurilor „trecute”.

Dar am avut o seară pe cinste şi nu pot decât să-mi doresc cât mai multe asemenea. Vă las şi cu câteva poze, sper să vă placă. Multă iubire, dragilor!

Teatru. Aseară. „Un tramvai numit dorinţă”.


Şi un strop de suflet pierdut în sala aceea. Mai vreau 🙂

Am ajuns gâfâind, târziu, cu sufletul ghem, temându-mă că nu voi mai fi lăsată să intru. La uşa Nona mă întâmpină cu o privire ucigătoare:”Nu se mai intra în sală, a început spectacolul!”… „Nona… mă laşi pe dinafară??”  Nu ne cunoşteam, cel puţin nu în mod real. Am vorbit la telefon, ne-am sfătuit virtual, dar nu am ajuns să ne îmbrăţişam şi de-adevăratelea. După ce intru mă întreabă:”Tu eşti Ramona!?”… „Nu, eu sunt Oana!”…. „Care Oana??”…. „Onitzza!!” I se măresc ochii, parcă-i vine să mă pupe de bun-găsit şi să mă certe de întârziere, în acelaşi timp. Nu avem timp de vorbe, piesa se desfăşoară în sală, fără noi. Ne găsim locuri (în picioare, sala era plină până la refuz) şi privim. Şi asta am făcut timp de doua ore. Nona cu aer de cunoscător, om trecut prin piesa aceea de zeci de ori, ştiind fiecare replică şi reacţie. Eu cu aer de necunoscător, dar cu sufletul pregătit de orice. Şi de reuşita şi de dezamăgire. N-am mai fost acolo, nu ştiam copiii, nu ştiam ce pot să ofere publicului. Şi am primit, timp de două ore, tot ce au avut ei mai bun. Au fost explozivi. Sclipitori, pasionaţi, zâmbitori, temători. Incredibili. Am plâns cu ei, m-am revoltat, am sperat, am tăcut. La sfârşit toţi cei din sală au început să aplaude în secunda în care s-a stins ultima replică. Nu mai era timp de pierdut, copiii trebuiau să ştie că au reusit să zdruncine şi să frământe sufletele acelea venite la spectacol şi contemplare. Mai vreau 🙂

P.S. Nona, m-am bucurat tare mult de (re) întâlnire. Poate data viitoare avem timp de două îmbrăţişări 🙂

Din ameţeală-n cugetare


De când mă confrunt cu unele probleme respiratorii, parcă mi s-a mai activat creieraşul. Ăla adormit, care vegeta undeva, prin capul meu şi mormăia morocănos la orice tentativă de trezire la realitate. De vreo lună de zile (şi mai bine) mă străduiesc să respir şi, ca să nu mă mai gândesc la vreun posibil diagnostic, până nu-mi fac nişte investigaţii medicale, încerc să uit…. citind. No, acuma de citit, eu voiam să mă (re)apuc de vreun an şi ceva, însă lenea lipsa de ambiţie lipsa de timp nu m-a lăsat să fac mai nimic, în această privinţă. Uite că m-a apucat vrednicia acuma şi am terminat deja două cărţi:  „Snoave şi ghicitori – Culegere din folclor”  – nu râdeţi, e o carte foarte veche şi foarte amuzantă, mi-a adus aminte de copilărie – şi „Giulgiurile nu au buzunare” (Horace Mac Coy), la fel de veche (de prin 1949) şi mă mai aşteaptă un ditamai teancul acasă.

Şi cărţile astea s-au adunat la mine de ceva timp: anul trecut, într-una din ultimele zile de toamnă, mi-am amintit că în dulapul fooooaaarte mare din hol, trebuie să fie o colecţie de cărţi. Proprietara apartamentului le-a lasat în grija noastră, când ne-am mutat acolo şi… nu le-a mai văzut nimeni la faţă de atunci. Voiam şi eu o carte, una singură, să-mi ţină companie. Una singură. Şi dacă tot nu eram foarte pretenţioasă, mi-am urnit picioruşele spre dulap, care era în spatele altui dulap…. deja vă închipuiţi aranjarea în spaţiu, nu? :)), am reuşit să deschid uşa (e una mai specială, îţi trebuie muşchi zdraveni pentru ea) şiiiii…… I’M IN HEAVEN!! Trei rafturi mari de tot (pe maăura dulapului, că doar şi el e mare) burduşite de cărţi. Plus două tone de praf. După trei ore de băgat nasul în diverse cărţi, mai mult sau mai puţin interesante,  cred că am inspirat o tonă de praf. Cealaltă a „fumat-o” colega de apartament, la următoarea tură de admirat pagini şi poze vechi. Daaa, erau acolo şi poze vechi şi piese de teatru (unchiul proprietarei a fost actor). Totul era vechi. M-am entuziasmat mai rău decât un copil ce şi-a descoperit jucăria mult-visată sub bradul de Crăciun. Şi uite aşa mi-am dat eu seama că într-una din vieţile trecute am fost sigur o doamnă anticar, cu ochelarii în vârful nasului şi părul alb, prins în coc, înconjurată de sute de obiecte vechi şi mai ales de cărţi. Şi m-am văzut mângâindu-le cu mare drag, inspirând aroma aceea de filă veche şi prăfuită, îngălbenită de timp.

Deci… e de bine… deşi aş prefera să mă trezesc la realitate şi singură, fără să mă împingă un pic de boală de la spate. Cred că ar fi o abordare mult mai optimistă. Când mai adaug o carte la colecţie, revin cu noutăţi 😉 

Am poznit o făcută!


„Într-o zi am căprit prăpăditele. M-am cărărit pe o dusă şi am pădurit într-o ajunsă. Acolo, am bordeit o văzută. M-am bordeit la dusă. La bordei, m-am ferestruit pe uitată şi am bordeit în văzută: trei fete plăcinteau făcute.

Văzutele m-au fetit şi m-au bordeit în chemată. În bordei m-au scăunit pe-o pusă. Am plăcintit o mâncată şi nu mi-am pîntecit săturata. Am mai plăcintit o mâncată şi săturata tot nu mi-am pîntecit. Atunci, m-am cotricit pe lîngă pusă şi am plăcintit o furată. Am sînito-n pusă şi mi-am pielit fripta. M-au văzut fetiţele şi m-au plăcintit peste pălită de mi-au dinţit dârdîitele. Neputînd uşi pe nimerită, am ferestruit pe ieşită. În grabă am ferestruit stricata şi am poznit astfel o făcută.”

(„Snoave si ghicitori – Culegere din folclor” – Editura Tineretului, 1957).

The Tourist… the movie :P


Şi am fost la film, da! Ieri, într-o după-amiază/seară/noapte (destul de friguroasă), că doar se întunecă foarte devreme şi ne adoarme situaţia asta, ceva de nemaivăzut. Dar de foarte văzut a fost filmul „The tourist”, deşi puţin mai slab decât mă aşteptam eu, dar totuşi extrem de agreabil şi presărat cu câteva momente de acţiune. Mai multă, totuşi, mi-aş fi dorit eu şi puţin mai multă voinţă şi pentru Johhny Depp. A avut un rol prea moale, părea un bărbat slab, total supus voinţei feminine. Abia spre sfârşitul filmului s-a mai trezit şi el la realitate şi a fost puţin mai ferm cu Angelina, care a dominat toată pelicula. De altfel, cred că pentru ea a şi fost creat acest film, putea să-l joace şi în lipsa lui Johhny Depp, ba chiar şi în lipsa gangsterilor sau a oamenilor din pieţele Veneţiei 😛

Ca o părere generală: mi-a plăcut filmul, am râs destul de mult şi glumele au fost chiar oki, deloc trase de păr sau învechite. Nu l-aş mai vedea a doua oară, mai sunt şi alte filme ce merită atenţie. Dar dacă nu l-aţi văzut, mergeţi cu încredere, vă va relaxa la maxim 🙂

Si ca un P.S.: am observat cu atentie scenele unde era „prezenta” Venetia, ca un preview la mini-vacanta mea din martie. Abia astept sa ajung acolo si sa spun: „Deja stiam cum arata aeroportul… sau… sau… ” :))

Oana vine de la Ioana??


Sau Oana nu vine de la Ioana? Păreri împărţite, din câte văd eu. Unii spun că da, alţii că nu. Eu primesc felicitări de azi-dimineaţă, ceea ce nu e rău deloc, aşa că vă aştept în continuare cu „La mulţi ani” :))

Şi urez sărbătoriţilor zilei multă fericire şi multe zâmbete, iar anul ce tocmai a început să vă dea multă bătaie de cap… pe partea bună a lucrurilor 😛

L.E. Am primit şi flori. Şi sunt taaaare frumoase 😀