‘cause i’m Popeye, the sailor man! Aaaa… woman :P


Ceva bun de papa, de care mi-a fost poftă rrrrău de tot!

Enjoy it 😉

Anunțuri

Cât noroc pe mine!


  Să mai spună cineva că în online nu găseşti nimic adevărat! Vai! Acuma pe bune…. am întalnit în online o grămadă de oameni adevăraţi. Pentru că sunt oameni normali, simpli, cu vieţi normale, cu vise normale, cu speranţe banale, aş putea spune…. însă fiecare le exprimă diferit. Uneori mă întreb cum de au găsit atâtea cuvinte, să exprime tot ce gândesc şi când sunt sigură că nu mă mai pot surprinde, exact atunci apar cu noi expresii, cu noi povestiri, cu noi idei. Bunăoară, am găsit plimbându-mă pe net, absolut şi total întâmplător, câteva jurnale. Le-am luat de la cap la coadă, pentru a încerca să înţeleg omul ce s-a aşezat în faţa monitorului şi a început să tasteze ceea ce-l durea, ceea ce l-a emoţionat peste măsură în acel moment, încât era absolut şi imperios necesar să înceapă a scrie. De fapt, e vorba de câteva femei, să fiu sinceră. Am început cu „Jurnal din burtică”, am continuat cu Jurnalul Măriucăi şi am încheiat cu Jurnalul unei mămici fericite”. Aşa credeam eu, că am terminat cu cititul jurnalelor şi voi trece, poate, la altceva. Însă am dat peste „Jurnalul de prinţesă urbană în căutare de casă pe pământ şi suflet în cer”. Toate aceste femei mi-au luminat sufletul şi m-au făcut să râd din toată inima sau să plâng pe neaşteptate, fără să-mi dau seama când trec de la o stare la alta. Am luat totul la rând: neliniştile, angoasele, stările de bine, zâmbetele, momentele de visare, zilele bune sau mai puţin bune, momentele de „om mare” sau cele atitudine copilărească. Eee.. şi câte ar mai fi, dar nu mi le mai amintesc acum! Mi-am amintit, datorită lor, de multe momente din copilăria mea, de prostiile făcute, de prima dragoste, de primul sărut, de ceea ce înseamnă pentru mine mama, de tata, prea puţin prezent în familia noastră, de bunicii mei, cei pe care i-am mai prins si cei pe care-i mai am, de mirosuri familiare, de portocalele primite de Crăciun, de zăpezile de altădată, de jocuri, orele de stat afară, de prietenii pierduţi de-a lungul timpului.

  Dar despre ceea ce mai voiam să scriu, va urma un alt episod. Voiam doar să mulţumesc celor care scriu mai mult decât mine, mai frumos, mai cu sufletul. Sper să învăţ, în timp, să-mi pot deschide sufletul la fel de uşor şi de simplu.

Vreau doar aşa. Cu iubire.


Vreau să fiu mereu aşa. Cu inima plină, cu greşelile învăţate. Deşi stiu că nu e posibil mereu, deşi viata te lasă să-ţi aranjezi gândurile şi ideile, numai pentru a le da peste cap atunci când ţi-e lumea mai dragă. Vreau aşa, cu sufletul lângă tine, cu privirea la palmele tale, atât de calde şi drăgăstoase. Vreau doar soare, stând lângă tine şi râzând de o vrăbiuţa îndrăzneaţă, ce-şi caută hrană într-o curte plină de câini. Nu vreau averi imense, nici lucruri fanteziste, toate acestea sunt deşertăciuni. Un fel de „Fata Morgana”, prea apăsătoare pentru singura viaţă de care dispunem. Cineva mi-a spus că, atunci când voi muri, voi închide ochii doar pentru a-i deschide, la un moment dat, într-o lume mai bună. Nu vreau o altă lume mai bună. Asta e cea mai bună lume posibilă. Cu tine alături.

Pe linia de plutire. În sfârşit!


  Ah, Doamne! De când vreau să scriu şi mă iau mereu cu altceva, iar ideile rămân tot acolo, agăţate în cuierul amintirii, răscolite doar de  zbuciumul sufletesc. Da, am luat-o filozofic, din câte văd! Oricum, schema aia a mea cu planul de a scrie măcar o dată la două zile un articol nou văd că a ţinut…. NU!! Poate, dacă nu îmi mai plănuiesc asemenea chestii pline de responsabilitate, voi reuşi şi eu să fac ceva bun. Bun, ideea este că de la ultimul articol, s-au întâmplat atâtea lucruri (bune şi mai puţin bune), că nici nu le mai ţin minte pe toate din păcate. La „bune” am putea enumera concediul, care a venit şi s-a dus atât de repede, de nici nu mai ştiu că l-am avut, excursia de 3 zile prin ţară, împreună cu iubitul meu  (în aceeaşi perioadă) şi noua colegă de apartament. Automat la „mai puţin bune” ar intra plecarea celeilalte colege de apartament. La început, la prima mutare eram eu, sora mea şi Alina, pe atunci amica noastra şi cea care ne completa echipa de muşchetari 🙂 De atunci s-a scurs ceva timp pe Dâmboviţa (sau pe lângă, după părerea fiecăruia), sora mea a plecat în alte direcţii, iar locul ei a fost completat de prietena ei. Ei, uite că din vechea formulă a muşchetarilor, am mai rămas doar eu în căsuţa noastră iubită acum, după plecarea Alinei pe drumul ei, ce nu s-a mai intersectat cu al nostru, din păcate. În locul ei a venit Andreea şi sper că aici se termină cruciada noastră, în căutarea formulei de trei. Cine a spus că e mai bine în doi, n-are tt timpul dreptate…. e bine şi în trei 😛 🙂

  Şi acum despre plimbarea prin ţară: eu, deşi mi-am dorit mereu asta, n-am prea avut posibilitatea de a face plimbări lungi prin România. Bună, rea, chiar e ţara mea şi are atâtea frumuseţi de n-am eu cuvinte suficiente să vi le descriu. Trebuie doar să ai răbdare, bani de drum şi, mai ales, o dorinţă mare de tot de a cunoaşte meleagurile româneşti, atât de apreciate de mulţi străini, dar atât de desconsiderate de la fel de mulţi români. Ca un început, am plecat din Bucureşti într-o miercuri dimineaţă, muuuult prea de dimineaţă pentru mine. Dovada că am vorbit întruna, prinsă într-un fel de delir conversaţional, de mă şi mir că nu m-a aruncat iubitul meu pe uşă afară, chiar din mersul maşinii, pentru a scăpa de gura mea 🙂 Câtă răbdare, dom’le! Însă n-am priceput nici în ruptul capului cum de se trezesc atâţia oameni la ora şase dimineaţa… dacă ar fi după mine aş stabili ora de trezire la 10 dimineaţa… tuturor oamenilor! Când am ajuns în Braşov, eram deja obosită! Glumesc… eram doar somnoroasă, dar mi-a trecut repede somnul când am început să văd munţii, iar atunci…. mi s-a mai temperat şi cheful de vorbă. Rămâneam cu gura căscată la vederea atâtor nuanţe de verde. Deşi eu sunt născută la poalele muntelui, niciodată nu încetează să mă uimească intensitatea culorilor şi prezenţa impunătoare a munţilor, impresionanţi prin mărimea şi bogăţia lor… te fac să taci, pur şi simplu. Iar anii de Bucureşti m-au făcut să aşez amintirea munţilor deoparte, într-o zonă a sufletului meu bine întreţinută, însă accesată doar uneori, atunci când dorul de aer curat şi frumuseţe mă chinuie prea tare pentru a fi ignorat. Am fost entuziasmată de vederea crucii de pe Caraiman, iar de curând am aflat că este amplasată acolo din 14 septembrie 1928. „Ura” pentru  ecranele de la metrou, mai dau şi informaţii utile uneori!

  Sovata nu m-a impresionat foarte tare, se vede că se merge acolo pentru tratament şi peisaje, însă alte distracţii nu prea cred că sunt disponibile. Sau poate nu m-am întâlnit eu cu ele. În schimb, frumosul orăşel Reghin m-a surprins extrem de placut prin contrastul dintre agitaţia cotidiană şi felul de a fi atât de amabil al locuitorilor lui. Incredibil de drăguţi acei oameni, incredibil de frumoşi… iar aici mă refer la frumuseţea interioară, la zâmbetele lor calde şi primitoare. Mi-a plăcut mult de tot acolo şi aş reveni oricând!

  După o scurtă trecere prin Tg-Mureş şi un popas ploios în Sighişoara, a urmat cazarea la Pensiunea Iza, din comuna Bradu, în apropierea Sibiului. Superbe locuri şi extraordinară pensiune! Totul este minunat acolo: de la munţii din aşezaţi „peste drum”, frumuseţea dealului pe care este aşezată pensiunea şi camerele bine amenajate şi foarte curate până la patronii pensiunii şi căteluşa lor Tasha, o femelă rottweiler, foarte jucăuşă, zburdalnică şi deloc fioroasă, în ciuda botului ei, în aparenţă încruntat 🙂

   A doua zi am luat-o din nou la picior spre Făgăraş, Râşnov şi Sinaia, în drumul de întoarcere spre casă. A fost prima oară când am ajuns în Făgăraş, a doua oară în Râşnov şi a nu ştiu câta oară în Sinaia. Frumoase sunt toate, însă din Râşnov noi avem amintiri frumoase şi e parte din sufletul nostru, aşa că va fi mereu pe primele locuri în privinţa destinaţiilor viitoare… eu sper să fie cât mai multe 🙂 Poze nu mai pun aici, o să las un link spre albumul postat pe Facebook, sunt acolo doar câteva fotografii din cele aproape 150 adunate de pe drum.

  A fost foarte obositor, dar atât de frumos, încât aş fi şi acum în stare să plec, fără bagaje, fără nimic, doar eu şi iubitul meu, să ne bucurăm de drumuri neasfaltate, ce străbat locuri incredibile, de o frumuseţe parcă nepământeană, de munţi acoperiţi cu zăpadă, de soarele cald, de oamenii prietenoşi, de numele ciudate ale localităţilor şi, nu în ultimul rând, de timpul de calitate petrecut împreună. Deci, domnul meu…. hai să plecam iar hai-hui prin lume!

Link spre albumul foto: http://www.facebook.com/profile.php?id=1016347335#!/album.php?aid=2074173&id=1016347335