Din nou….


Mâinile mele au uitat să mângâie,
ochii mei ar vrea să treacă
dincolo de tristețe…
Învață-mă să dăruiesc din nou,
învață-mă să-ți zâmbesc,
învață-mă să-ți iubesc sufletul,
să știu să te țin aici
doar pentru o clipă,
să-mi vezi fericirea
și apoi să pleci, liber de toate,
liber să nu te mai întorci
și, totuși, să-mi rămâi.

Praf de vise


Pe tot drumul
nu e nimic… doar eu
cu o păpușă veche în mână,
târându-i picioarele zdrențuite pe jos,
fără pic de putere,
și mi-e greu sufletul
ca o piatră de moară…
o târăsc și pe ea după mine,
cu cealaltă mână,
iar funia îmi zdrelește carnea,
fără să simt sângele cald
ce îmi inundă urmele de pași.
Nu stiu dacă ar trebui să-mi deschid ochii,
oricum nu văd drumul din fața mea,
văd doar în gânduri
cum se agită,
cum își strigă mut
zecile de întrebări,
văd visele strivindu-se
de pereții reci și goi
unde, odată, erau agățate zâmbetele noastre.
Nu mai am forță să merg,
nu mai am motiv să rămân,
nu stiu încotro să mă îndrept
… umbra mea s-a oprit,
privindu-mă cum mă îndepărtez,
nu mai vrea să mă urmeze,
își dorește noroc
și știe că al meu a murit,
știe că ceea ce îmi doresc e în brațele mele vlăguite
și, totuși, nu îmi aparține.
Degetele mele trasează linii în praf,
așa cum o făceau și pe obrajii tăi,
linii fierbinți de sărutări
și amprente de dor pe buzele tale,
iar o nălucire mă învăluie,
mă împinge înainte,
spre necunoscut.
Și merg în neștire
și sper
și visez
și mă rog să nu mai doară.

Nu-i nimic….


Nu înțelegi?
Nu e nimic, totu-i doar fum.
Dă drumul mâinii mele,
las-o să-și plângă vremea.
Uite-mi și libertatea,
mi-e așternută la picioare
covor de gânduri, țesut cu-ndemânare
și vorbele împletite în cunună
ușor, în jurul meu, se-adună.
Mi-e teamă și totuși
aș fugi-ntr-o clipă,
de doruri imense aș face risipă
și de zile pline
și de nopți ciudate,
doar să te văd acolo, așteptând,
cu viața mea în palme,
cu destinul frânt,
să zâmbesc cât pentru o viață
și apoi
pe toate le-aș arunca în vânt.

Pierzanie


Încerc să scriu și mă pierd în cuvinte
Înot printre ele, dar uit să respir,
mă ustură ochii și plâng, dar nu se vede.
Apa mă prinde, îmi învolbură mintea
Mă trage în jos, mă zbat  a scăpare
și dau din picioare și mâinile-mi mor,
aș vrea doar o clipă, dar e în zadar
sunt singură-n noapte și gem a pustiu.
Și poate o vorbă m-ar scoate din vis
și poate un sunet mi-ar zâmbi de drag,
dar lacrima-mi cade cu zgomot pe frunze,
aș vrea să și strig, dar nimeni nu aude
și mă retrag încet, în scorbura-mi veche,
unde timp nu există, nici soare, nici frig,
mai sunt numai eu, cu palma întinsă
spre ploaia de toamnă,
topită în munte.

Lumina din tunel? Sau tunelul din lumină?


Știi vorba aia: ”lumina de la capătul tunelului sigur este un tren”? Dar așa-i că nu ești sigur până nu dai cu capul de ea? Am fost în tunel. Și să mor dacă mi-am dat seama încotro să o iau. Nu mi-am dat seama nici cum am ajuns acolo, deși făcusem tot posibilul să îl evit. Am fost în nenorocitul ăla de tunel ani la rând. Mai aprindeam un chibrit, mai o lumânare, mai o lanternă… era ok, pentru o perioadă. Apoi îmi pierdeam energia. Mă așezam pe vreo piatră de care mă poticnisem, un pic mai devreme și încercam să-mi dau seama cum dracu’ am putut încurca lucrurile atât de rău.

E trist. E trist când ești la pământ și nu te poți ridica. E trist când ți se cern atunci prietenii, rămân doar cei care merită să fie numiți așa. Uneori nu rămâne nici măcar unul. Și atunci parcă te duci și mai jos. Te întrebi ce ai făcut atât de greșit, încât nici măcar un om nu-ți este alături atunci când ai cea mai mare nevoie de o îmbrățișare. De o vorbă bună. Sau nici măcar de atât. Ai nevoie de un om doar pentru a sta lângă tine și să nu te întrebe nimic. Să nu-ți spună nimic. Doar să fie acolo, lângă tine. Când îți ridici ochii și îl privești să știi că mai ești în lumea asta și cineva e acolo  pentru tine. Asta face, uneori, mai mult decât orice. E trist când cineva te lasă în urmă. Fiindcă nu te mai iubește, nu te mai vrea alături, și-a găsit alt drum de urmat. Oricare ar fi motivele, e trist. Pentru că tot ce știai că ai, tot ce găseai la întoarcerea acasă a dispărut. Ca prin magie. Magie neagră, ai spune tu. E trist și atunci când cineva te iubește și tu nu simți la fel. Pentru că nu știi cum să faci să fie bine, nu știi cum să faci să ieși, nu știi cum să faci să nu doară. Pe nimeni. Asta dacă îți pasă de celălalt. Dacă nu îți pasă, pleci pur și simplu. Poate o să-ți pară rău, mai târziu. Poate nu. Și când astea se întâmplă, începi să cazi. Poate doar câte un pic, poate foarte mult, din prima. Și cazi și cazi și ți se pare că hăul ăsta nenorocit nu se mai termină, iar în timpul căderii te mai lovești și de colțurile ascuțite ale marginilor. Așa, ca să te doară cum trebuie și să ajungi jos plin de răni, de parcă cea din sufletul tău nu era suficient de mare și de neagră. Și acolo rămâi o perioadă. Jos, în fundul prăpastiei, de unde nu se aud nici strigătele tale. Strigăte mute, de altfel, pentru că răul ți-a luat orice urmă de glas și putere. Dar încerci să respiri, măcar instinctul de supraviețuire ți-a rămas, deși nu ești deloc conștient de asta. Și așa trăiești. Respirând și stând într-un colț, o bună bucată de vreme. La figurat, evident. La propriu trebuie să ieși din casă, să mergi la serviciu, să saluți lumea pe stradă, să mănânci, să dormi. Le faci pe toate și simți că ești într-o lume paralelă. Nu ești tu cel pe care îl vezi în oglindă, cu chipul tras și lacrimi în colțurile ochilor. Te vezi pe tine râzând absent la o glumă, dar nu crezi că ești tu. Tu ești ăsta, căzut și rănit, care se târâie prin viață.

Și după atâta târâș pe coate și genunchi vei încerca să te ridici. Nu vei reuși din prima încercare. Îți vor aluneca mâinile, atunci când încerci să te sprijini de ceva și o să cazi la loc. Apoi încerci iar. Și iar. Și iar. Până vei sta în picioare. Poate doar până la primul popas. Acolo te așezi, te odihnești și o iei de la capăt. Nu e ușor. Nu a fost și nu va fi niciodată. Vei face asta singur sau cu cineva lângă tine. Dacă îl lași să fie lângă tine. Dar, dacă îl lași și rămâne, atunci știi sigur că ai un sprijin atunci când vei fi furios pe lume, pe iubire, pe neîmplinire, atunci când vei avea impresia că ai fost blestemat și nimic nu merge. Îți va fi sprijin și când soarele va străluci un pic deasupra gândurilor tale și uite, micul dejun pare așa o realizare bună într-o dimineață care nu mai pare, nici ea, mohorată. Și vei trece dintr-o extremă în alta, că doar așa le stă bine oamenilor furioși pe viață, oamenilor care își doresc ceva și nu pot primi, din diverse motive. Dar sprijinul ăla al tău va fi acolo. Și când vei iubi pe altcineva și când nu te vei iubi nici măcar pe tine. Te va privi în ochi și te va lăsa să-i strângi mâna până la disperare, atunci când nu găsești ceva coerent de zis. Va bea cu tine, se va trezi din mahmureală cu același leac, apoi veți bea din nou. Te va duce la plimbare exact atunci când nu vrei să vezi lume în jurul tău și, totuși, vei descoperi că nu e chiar așa de rea ideea. Va fi acolo când te vei trezi din vise atât de urâte, încât ți se va părea că ai visat un film de groază. Va fi lângă tine. Într-un final vei putea trăi cu asta. Cu tot ce ai ratat, cu tot ce nu ai avut, cu tot ce ai încercat să faci, cu tot ce a durut atât de rău, încât credeai că te va rupe în două. Rănile se închid, se cicatrizează, dar te vor durea mereu. Exact atunci când ai impresia că ai depășit totul și îți desfaci aripile să zbori. Te vor mai durea un pic. Dar cu durerea te obișnuiești. O integrezi în viața ta și o lași să-ți mai amintească, uneori, de toate prin câte ai trecut. Apoi o să zâmbești din nou, pentru că ai pe cineva lângă tine, care îți știe toate umbrele și, cu toate astea, nu a plecat. Va fi bine. Crede-mă.

Zbor


Pășesc cu grijă
agățându-mi degetele
în bucăți de vise rupte,
împrăștiate pe podeaua rece.
Sunt acolo și vorbe colorate
și gânduri fără nume
și zile pierdute
și seri fără lună.
Le-aș strânge pe toate într-o carte,
paginile ei mi le-aș coase de palme
să-mi fac aripi,
poate lumea e altfel
de sus.

31.05


Stii…
… am obosit.
Am obosit sa visez,
am obosit sa zambesc,
am obosit sa tot caut,
am obosit sa respir.
Am sa ma asez pe bordura asta,
la margine de drum prafuit
si am sa te astept.
Aici.
Am sa te astept
cu tot ce am avut si sunt,
cu tot ce nu am trait si as vrea sa o fac,
cu tot ce sufletul meu poate cuprinde,
cu tot ce mi-ai dat si mi-ai luat,
cu tot ce am plans si am ras.
Am sa astept aici,
cu barbia ascunsa in genunchi,
sa iti amintesti de mine.
Si, intre timp, am sa traiesc.
Pentru ca inima ce nu traieste
e degeaba,
chiar daca pulsul ei nu stie pentru cine bate,
chiar daca soarele habar nu are
in a cui lume rasare,
chiar daca eu
am uitat de mine,
aici, pe bordura asta rece,
la marginea unui drum
pe unde nu trece nimeni.