Pierzanie


Încerc să scriu și mă pierd în cuvinte
Înot printre ele, dar uit să respir,
mă ustură ochii și plâng, dar nu se vede.
Apa mă prinde, îmi învolbură mintea
Mă trage în jos, mă zbat  a scăpare
și dau din picioare și mâinile-mi mor,
aș vrea doar o clipă, dar e în zadar
sunt singură-n noapte și gem a pustiu.
Și poate o vorbă m-ar scoate din vis
și poate un sunet mi-ar zâmbi de drag,
dar lacrima-mi cade cu zgomot pe frunze,
aș vrea să și strig, dar nimeni nu aude
și mă retrag încet, în scorbura-mi veche,
unde timp nu există, nici soare, nici frig,
mai sunt numai eu, cu palma întinsă
spre ploaia de toamnă,
topită în munte.

Cine? Unde? Şi când?


Mă uit la el cu mare atenţie. Îl privesc de sus în jos şi de jos în sus, atentă, să nu-mi scape ceva. Remarc îmbrăcămintea îngrijită, căştile din urechi, expresia relaxată. Felul în care şuviţa castanie, de lângă urechea dreaptă, se mişcă la cea mai mică adiere. Ochii albaştri, privirea blândă şi mâinile ce i se odihnesc pe geanta sport. Şi dacă ar fi el? Dacă el ar fi cel care m-ar putea iubi? Dacă mâinile acelea ar fi cele care m-ar îmbrăţişa în fiecare zi, cu dorul nestăvilit al celor îndrăgostiţi? Dacă eu aş fi acea persoană care înseamnă pentru el totul?…. dar atunci remarc şi verigheta. Din aur galben, discretă, luceşte usor în lumina vagonului de metrou. Da, el deja iubeşte pe altcineva. Deja ştie pe cine va îmbrăţişa, pe cine va întâmpina acasă, diseară. Şi iar rămân singură. Într-un metrou plin ochi cu oameni, eu mă simt şi sunt singură. Şi mă întreb cât va mai dura acest joc de du-te/vino. Acest joc de-a „hai să ne cunoaştem, te iubesc, avem o relaţie serioasă, vreau să ne despărţim“. Cât?? Am obosit. Am obosit să mă străduiesc să fie bine, să iau fiecare zi, în mod firesc, de parcă ar fi cel mai natural lucru din lume, să trec peste probleme, să iubesc, să ajut, să sprijin, să fiu sprijinită, să cred…. şi apoi să rămân singură, de parcă totul s-ar fi întâmplat numai în imaginaţia mea. M-am săturat şi de întrebări, multe fără raspuns, dar nu mă pot opri să mă gândesc la una: unde este? Cel ce va înţelege că-l iubesc pentru că nu se poate altfel, pentru că este atât de puternic şi de blând, în acelaşi timp, iar eu nu i-o voi spune niciodată pe de-a-ntregul, fiindcă mi-e teama că m-ar părăsi dacă ar şti tot adevărul. Cel care ştie să-mi aducă zâmbetul cu un singur surâs şi să-mi alunge grijile de pe frunte cu un singur gest de mângâiere. Cel… acel… unde e?.. şi cine e? Am obosit să-mi doresc să fie bine şi să şi fie bine o perioadă, iar apoi totul să se prăbuşească, un efemer castel din cărţi de joc lăsat la discreţia vântului furios. M-am săturat să mă înfurii pe viaţă, pe Dumnezeu, pe cei din jur, pe propria neputinţă, pe gânduri, pe întrebări, pe lacrimile ce nu vor să dispară, pe faptele pe care nu le pot schimba, pe ziua de mâine ce-mi pare goală. M-am săturat să fiu furioasă pe toate astea, eu, atât de optimistă şi atât de vitează când vine vorba de alţi oameni din jurul meu. Doar că am obosit să tot cad şi apoi să mă ridic singură, pentru că nimeni nu-mi întinde o mână. M-am rănit destul, am cicatrici vechi de când lumea. Am cicatrici lăsate de plâns, de durere, de speranţe frânte, inima mi-e praf şi nu mai ştiu cum să o repar. Nu mai ştiu ce leac am folosit ultima oară şi am uitat totul pentru că, după ultima oară, am crezut că ajunge. Că asta este, mi-am gasit omul şi bucăţica lipsă din sufletul meu. Aşa am crezut. Mai cred asta şi acum şi totuşi…. uite-mă în acelaşi loc de unde am plecat, acum trei ani şi jumătate. Nu m-am mişcat deloc. Am parcurs mii de kilometri, am străbătut lumea întreagă, am trăit cât pentru 10 şi, totuşi, nu m-am mişcat deloc. Şi of, Doamne, cât de sătulă sunt de vindecat, de luat de la capăt, m-am săturat să reînvăţ să merg, să respir, să vorbesc, să sper, să râd…..

Şi cât de trist sună tot ce am scris… Nu ştiu dacă este, ştiu doar că am obosit. Şi îmi doresc să fie cineva, acolo, undeva, care să ştie când mă doare ceva, fără sa o spun, care să ştie că vreau să ies la plimbare, dinainte să o spun, care să ştie că e prea multă lumină în casă, pentru a închide jaluzelele. Care să ştie că vreau o ciocolată caldă şi o îmbrăţişare, dinainte să încep să plâng şi să ştie că sufletul meu e în pragul casei, aşteptându-l, mult dinainte ca el să intre pe strada noastră. Nu mă îndoiesc de faptul că un asemenea om există. Dar încep să cred că nu mă va găsi… iar asta e mult mai rau decât orice altceva aş putea gândi.

Sunt ca o sticlă cu răvaş, aruncată în mare


Cum aș putea să-ți spun  că-ți scriu printre lacrimi și totul pare ireal, pentru că nici nu-mi dau seama prea bine ce fac? Cum să-ți spun că plâng și scriu din vârful celui mai mare pat posibil și, în același timp, vreau să mă fac mică-mititică, într-un colț întunecat și să stau acolo până te întorci la mine? Cum aș putea, oare, să opresc suspinele astea ce nu mă lasă să respir și să-ţi spun că-mi doresc să mă strângi în brațe, până când voi simți că realitatea revine la normal?  Pândesc ușa aceea tot timpul, cu impresia că o vei deschide și vei intra zâmbitor, cu o glumă bună pregătită, gata să mă anunți că a venit vara și pentru noi? Mai devreme am ieșit să-ți fotografiez luna. Să ți-o arăt în toată frumusețea ei, deși știam că o vezi și tu și că e exact la fel. Fotografiam și zâmbeam, pentru a plânge mai apoi, când am văzut camera pustie și bucuria mi s-a destrămat mai ușor decât un fum de țigară luat de vânt. Suport singurătatea foarte bine când știu că nu am pe cineva care să merite dorul meu. Dar nu pot suporta singurătatea în doi.  Bravez fără rușine în fața lumii și, tot în fața ei,  devin de o mie de ori mai optimistă, dar sufletul meu e ca o fetiță speriată de fulgere, ce se ascunde sub pătura de fiecare dată când vine furtuna.  Cum aș putea să-ți spun că am chef să te sun de o mie de ori pe zi și mă opresc, pentru că nu se poate?  Cum aș putea să-ți spun că mă trezesc terifiată dintr-un coșmar teribil, cum numai eu pot avea și mă întind spre tine, să mă ocrotești, iar tu nu ești acolo, să mă adormi la loc? Cum aș putea să-ți spun că mi-e dor să mă pierd în îmbrățișarea ta și să mă uit în ochii tăi dragi și calzi, dar fotoliul e gol și gândurile mele se risipesc, nerostite?

Cum aș putea să fac tot posibilul să-ți fie mai ușor, acolo…. spunându-ți toate astea?

Emptiness…


…… mda…. cântecul sufletului meu se loveşte de un ecou prelung, interminabil…. Casa e pustie şi, oricât m-as învârti prin ea, să-i dau viaţă, e inutil. Când privesc pe geam strada aglomerată, zgomotul vine rapid şi se loveşte năuc de ochii mei trişti. Doar soarele mă mai încălzeşte, pentru câteva momente efemere şi apoi pleacă şi el, supărat că nu poate face mai mult. Filmele nu mai au acelaşi farmec şi liliacul înfloreşte, fără să-l pot percepe pe de-a-ntregul. Şi e floarea sufletului meu…

Nu sunt singură, însă e ca şi cum aş fi. Reacţionez ca un roboţel, fac tot ce trebuie făcut, apoi merg acasă şi zac. La propriu. A trecut jumătate, va mai trece încă pe atât până te întorci. Şi parcă mai e o veşnicie. Iar eu te aştept. Fiindcă mi-e dor.