Ce-ai face dacă n-ai iubi?


Cum ai reuși să treci peste toate? Dacă n-ai iubi ceva sau pe cineva, cum ai reuși să uiți de rău, să zâmbești la ce e frumos, să ai strălucirea aceea în ochi, ce nu poate fi egalată nici măcar de stele? Nu mă refer neapărat la dragostea pentru o persoană anume. Mă refer la soarele acela de toamnă, pe care reușești să-l vezi, câteva momente, printre norii gri și reci. Mă refer la buburuza aceea rătăcită în frunzele galbene. La copiii încotoșmănați în hainele groase de iarnă, cărora reușești să le vezi doar obrajii rumeni, nasul înghețat și ochii fascinanți. La două prietene care se întâlnesc la o cafea, în prag de seară, după ce nu s-au văzut toată săptămâna și își povestesc ultimele necazuri și bucurii, fericite că sunt împreună, în sfârșit. Mă refer la îmbrățișarea mamei și căldura din casă, atunci când afară e ger și totul pare fără sens…. dar când ajungi la cana aburindă de ceai, totul se risipește și se uită. La surpriza primilor fulgi de nea și iubirea lor rece, așezată peste fruntea ta și peste căciula îndesată pe cap. La mirosul de vin fiert, ascuns bine în termosul salvator și purtat în munți îndepărtați.

Poți iubi o floare, o carte bună, pe cineva care te face să zâmbești. Poți iubi o zi frumoasă, amintirile bine păstrate într-un album foto sau un cățel jucăuș. Poți iubi în atâtea mii de feluri, într-o viață. Mă întreb… ce ai face dacă n-ai iubi? Care ar mai fi sensul zilelor tale?

De toamnă?


E toamnă, da. A trecut un an de atunci. De când lumea mea era întoarsă cu josul în sus. Au trecut doi ani de când eram fericita. Sau credeam că sunt fericită. Asa a trecut fiecare an, cu bunele și relele lui. Aproape a trecut și cel de acum, fără să-mi dau seama dacă am reușit să fac ceva cu viața mea, așa cum îmi promisesem la începutul lui. Dar sunt liniștită. Poate asta valorează mai mult decât orice altceva. Am avut parte de prieteni, de oameni dragi, de surprize ce mi-au încălzit sufletul, de vorbe calde, de momente de tristețe, de dor, de inspirație. Mă întreb ce urmează. A venit toamna, o așteptam atât de mult. Pentru că e urmată de iarnă. Niciodată nu mi-am dorit mai mult să vină repede iarna. Și se pare că se apropie, fără să bage în seamă nerăbdarea mea. Se mai poticnește, se mai oprește să-și lege șireturile la bocanci, să mai culeagă câteva frunze verzi, uitate în toamna de acum. Dar vine. Îmi face cu mâna de departe, zâmbește și îmi scrie pe cer: ai răbdare… ajung imediat…. Și îmi aduce clipa mea de eliberare, prietenii, îmbrățișările, poveștile, magia, zâmbetele, noi începuturi. Dorul acela de nepotolit se va domoli încet, încet, totul se va așeza, calm și eu voi fi iar acolo unde mi-am dorit să fiu. În pace cu mine însămi.

Oare?


M-ai întrebat, zâmbind șăgalnic
Ce e iubirea?
Ți-am pus în palmă un fluture,
un apus de soare,
o floare roz, o frunză moale,
ți-am sărutat ochii închiși,
te-am condus de mănă
prin ceruri albastre, prin nopți nesfârșite,
ți-am dăruit ploaia, stelele,
îmbrățisarea lunii.
Ți-am facut un pat în iarba înaltă,
te-am acoperit cu sufletul meu
și te-am adormit în cânt de greieri.
Ce e iubirea?…. mă întrebi….
Nu știu…..

Uită-te la noi…..


…… două flori, amândoi.
Două păsări năuce
înghețate de iarnă,
pe-un prag de chilie,
sub strat de omăt.
Uită-te la noi,
două fulgere moi,
două aripi frânte,
în furtună de vară,
în ploaie amară,
doi stropi rătăciți
pe obraji ofiliți.
Uită-te în jur
la lumea nebună,
la viața asta ca un sloi
și-apoi uită-te la noi,
cum stăm mereu aproape,
mereu împreună,
noi doi.