Știi vorba aia: ”lumina de la capătul tunelului sigur este un tren”? Dar așa-i că nu ești sigur până nu dai cu capul de ea? Am fost în tunel. Și să mor dacă mi-am dat seama încotro să o iau. Nu mi-am dat seama nici cum am ajuns acolo, deși făcusem tot posibilul să îl evit. Am fost în nenorocitul ăla de tunel ani la rând. Mai aprindeam un chibrit, mai o lumânare, mai o lanternă… era ok, pentru o perioadă. Apoi îmi pierdeam energia. Mă așezam pe vreo piatră de care mă poticnisem, un pic mai devreme și încercam să-mi dau seama cum dracu’ am putut încurca lucrurile atât de rău.
E trist. E trist când ești la pământ și nu te poți ridica. E trist când ți se cern atunci prietenii, rămân doar cei care merită să fie numiți așa. Uneori nu rămâne nici măcar unul. Și atunci parcă te duci și mai jos. Te întrebi ce ai făcut atât de greșit, încât nici măcar un om nu-ți este alături atunci când ai cea mai mare nevoie de o îmbrățișare. De o vorbă bună. Sau nici măcar de atât. Ai nevoie de un om doar pentru a sta lângă tine și să nu te întrebe nimic. Să nu-ți spună nimic. Doar să fie acolo, lângă tine. Când îți ridici ochii și îl privești să știi că mai ești în lumea asta și cineva e acolo pentru tine. Asta face, uneori, mai mult decât orice. E trist când cineva te lasă în urmă. Fiindcă nu te mai iubește, nu te mai vrea alături, și-a găsit alt drum de urmat. Oricare ar fi motivele, e trist. Pentru că tot ce știai că ai, tot ce găseai la întoarcerea acasă a dispărut. Ca prin magie. Magie neagră, ai spune tu. E trist și atunci când cineva te iubește și tu nu simți la fel. Pentru că nu știi cum să faci să fie bine, nu știi cum să faci să ieși, nu știi cum să faci să nu doară. Pe nimeni. Asta dacă îți pasă de celălalt. Dacă nu îți pasă, pleci pur și simplu. Poate o să-ți pară rău, mai târziu. Poate nu. Și când astea se întâmplă, începi să cazi. Poate doar câte un pic, poate foarte mult, din prima. Și cazi și cazi și ți se pare că hăul ăsta nenorocit nu se mai termină, iar în timpul căderii te mai lovești și de colțurile ascuțite ale marginilor. Așa, ca să te doară cum trebuie și să ajungi jos plin de răni, de parcă cea din sufletul tău nu era suficient de mare și de neagră. Și acolo rămâi o perioadă. Jos, în fundul prăpastiei, de unde nu se aud nici strigătele tale. Strigăte mute, de altfel, pentru că răul ți-a luat orice urmă de glas și putere. Dar încerci să respiri, măcar instinctul de supraviețuire ți-a rămas, deși nu ești deloc conștient de asta. Și așa trăiești. Respirând și stând într-un colț, o bună bucată de vreme. La figurat, evident. La propriu trebuie să ieși din casă, să mergi la serviciu, să saluți lumea pe stradă, să mănânci, să dormi. Le faci pe toate și simți că ești într-o lume paralelă. Nu ești tu cel pe care îl vezi în oglindă, cu chipul tras și lacrimi în colțurile ochilor. Te vezi pe tine râzând absent la o glumă, dar nu crezi că ești tu. Tu ești ăsta, căzut și rănit, care se târâie prin viață.
Și după atâta târâș pe coate și genunchi vei încerca să te ridici. Nu vei reuși din prima încercare. Îți vor aluneca mâinile, atunci când încerci să te sprijini de ceva și o să cazi la loc. Apoi încerci iar. Și iar. Și iar. Până vei sta în picioare. Poate doar până la primul popas. Acolo te așezi, te odihnești și o iei de la capăt. Nu e ușor. Nu a fost și nu va fi niciodată. Vei face asta singur sau cu cineva lângă tine. Dacă îl lași să fie lângă tine. Dar, dacă îl lași și rămâne, atunci știi sigur că ai un sprijin atunci când vei fi furios pe lume, pe iubire, pe neîmplinire, atunci când vei avea impresia că ai fost blestemat și nimic nu merge. Îți va fi sprijin și când soarele va străluci un pic deasupra gândurilor tale și uite, micul dejun pare așa o realizare bună într-o dimineață care nu mai pare, nici ea, mohorată. Și vei trece dintr-o extremă în alta, că doar așa le stă bine oamenilor furioși pe viață, oamenilor care își doresc ceva și nu pot primi, din diverse motive. Dar sprijinul ăla al tău va fi acolo. Și când vei iubi pe altcineva și când nu te vei iubi nici măcar pe tine. Te va privi în ochi și te va lăsa să-i strângi mâna până la disperare, atunci când nu găsești ceva coerent de zis. Va bea cu tine, se va trezi din mahmureală cu același leac, apoi veți bea din nou. Te va duce la plimbare exact atunci când nu vrei să vezi lume în jurul tău și, totuși, vei descoperi că nu e chiar așa de rea ideea. Va fi acolo când te vei trezi din vise atât de urâte, încât ți se va părea că ai visat un film de groază. Va fi lângă tine. Într-un final vei putea trăi cu asta. Cu tot ce ai ratat, cu tot ce nu ai avut, cu tot ce ai încercat să faci, cu tot ce a durut atât de rău, încât credeai că te va rupe în două. Rănile se închid, se cicatrizează, dar te vor durea mereu. Exact atunci când ai impresia că ai depășit totul și îți desfaci aripile să zbori. Te vor mai durea un pic. Dar cu durerea te obișnuiești. O integrezi în viața ta și o lași să-ți mai amintească, uneori, de toate prin câte ai trecut. Apoi o să zâmbești din nou, pentru că ai pe cineva lângă tine, care îți știe toate umbrele și, cu toate astea, nu a plecat. Va fi bine. Crede-mă.
Onitzza 