Cine? Unde? Şi când?


Mă uit la el cu mare atenţie. Îl privesc de sus în jos şi de jos în sus, atentă, să nu-mi scape ceva. Remarc îmbrăcămintea îngrijită, căştile din urechi, expresia relaxată. Felul în care şuviţa castanie, de lângă urechea dreaptă, se mişcă la cea mai mică adiere. Ochii albaştri, privirea blândă şi mâinile ce i se odihnesc pe geanta sport. Şi dacă ar fi el? Dacă el ar fi cel care m-ar putea iubi? Dacă mâinile acelea ar fi cele care m-ar îmbrăţişa în fiecare zi, cu dorul nestăvilit al celor îndrăgostiţi? Dacă eu aş fi acea persoană care înseamnă pentru el totul?…. dar atunci remarc şi verigheta. Din aur galben, discretă, luceşte usor în lumina vagonului de metrou. Da, el deja iubeşte pe altcineva. Deja ştie pe cine va îmbrăţişa, pe cine va întâmpina acasă, diseară. Şi iar rămân singură. Într-un metrou plin ochi cu oameni, eu mă simt şi sunt singură. Şi mă întreb cât va mai dura acest joc de du-te/vino. Acest joc de-a „hai să ne cunoaştem, te iubesc, avem o relaţie serioasă, vreau să ne despărţim“. Cât?? Am obosit. Am obosit să mă străduiesc să fie bine, să iau fiecare zi, în mod firesc, de parcă ar fi cel mai natural lucru din lume, să trec peste probleme, să iubesc, să ajut, să sprijin, să fiu sprijinită, să cred…. şi apoi să rămân singură, de parcă totul s-ar fi întâmplat numai în imaginaţia mea. M-am săturat şi de întrebări, multe fără raspuns, dar nu mă pot opri să mă gândesc la una: unde este? Cel ce va înţelege că-l iubesc pentru că nu se poate altfel, pentru că este atât de puternic şi de blând, în acelaşi timp, iar eu nu i-o voi spune niciodată pe de-a-ntregul, fiindcă mi-e teama că m-ar părăsi dacă ar şti tot adevărul. Cel care ştie să-mi aducă zâmbetul cu un singur surâs şi să-mi alunge grijile de pe frunte cu un singur gest de mângâiere. Cel… acel… unde e?.. şi cine e? Am obosit să-mi doresc să fie bine şi să şi fie bine o perioadă, iar apoi totul să se prăbuşească, un efemer castel din cărţi de joc lăsat la discreţia vântului furios. M-am săturat să mă înfurii pe viaţă, pe Dumnezeu, pe cei din jur, pe propria neputinţă, pe gânduri, pe întrebări, pe lacrimile ce nu vor să dispară, pe faptele pe care nu le pot schimba, pe ziua de mâine ce-mi pare goală. M-am săturat să fiu furioasă pe toate astea, eu, atât de optimistă şi atât de vitează când vine vorba de alţi oameni din jurul meu. Doar că am obosit să tot cad şi apoi să mă ridic singură, pentru că nimeni nu-mi întinde o mână. M-am rănit destul, am cicatrici vechi de când lumea. Am cicatrici lăsate de plâns, de durere, de speranţe frânte, inima mi-e praf şi nu mai ştiu cum să o repar. Nu mai ştiu ce leac am folosit ultima oară şi am uitat totul pentru că, după ultima oară, am crezut că ajunge. Că asta este, mi-am gasit omul şi bucăţica lipsă din sufletul meu. Aşa am crezut. Mai cred asta şi acum şi totuşi…. uite-mă în acelaşi loc de unde am plecat, acum trei ani şi jumătate. Nu m-am mişcat deloc. Am parcurs mii de kilometri, am străbătut lumea întreagă, am trăit cât pentru 10 şi, totuşi, nu m-am mişcat deloc. Şi of, Doamne, cât de sătulă sunt de vindecat, de luat de la capăt, m-am săturat să reînvăţ să merg, să respir, să vorbesc, să sper, să râd…..

Şi cât de trist sună tot ce am scris… Nu ştiu dacă este, ştiu doar că am obosit. Şi îmi doresc să fie cineva, acolo, undeva, care să ştie când mă doare ceva, fără sa o spun, care să ştie că vreau să ies la plimbare, dinainte să o spun, care să ştie că e prea multă lumină în casă, pentru a închide jaluzelele. Care să ştie că vreau o ciocolată caldă şi o îmbrăţişare, dinainte să încep să plâng şi să ştie că sufletul meu e în pragul casei, aşteptându-l, mult dinainte ca el să intre pe strada noastră. Nu mă îndoiesc de faptul că un asemenea om există. Dar încep să cred că nu mă va găsi… iar asta e mult mai rau decât orice altceva aş putea gândi.

Îl aleg pe Gabriel Aldea :)


Pe scurt: sunt în juriul care va alege un blogger. Unul romantic sau unul amuzant. Iar unul din ei (cel mai amuzant sau cel mai romantic) va pleca la Amsterdam sau la Paris, într-o mini-excursie fantastică. Veţi găsi aici: http://www.blogjuan.ro/ poveştile lor, una mai frumoasă ca alta. Sau una mai amuzantă decât alta.

Ştiu că umorul e foarte apreciat la o persoană cu care îţi împarţi viaţa. Dar şi la un actor de comedie foarte bun. Dacă le ai pe ambele la un loc, cu atât mai bine. Sincer, îmi doresc ca cel de lângă mine să fie şi sensibil. Sau mai mult sensibil, de multe ori, decât amuzant. Să mă facă să mă simt bine, cu umorul de rigoare, atunci când e cazul, dar şi cu sensibilitatea de nepreţuit atunci când glumele nu-şi mai au locul şi o îmbrăţişare valorează mai mult decât orice. Am citit poveştile înscrise în campania Danone Cremosso şi una m-a impresionat teribil. Pentru că e sinceră (nu spun că celelalte nu ar fi) dincolo de vorbele aşternute în paginile virtuale. Arată sentimentele unui om ce ştie că persoana de langa el îl ajută să dea ce are mai bun. Pentru că aşa e şi în viaţă: poţi fi un om superb, dar degeaba, dacă cei pe care-i aşezi lângă tine, de-a lungul timpului, sunt nişte lepre. Ai nevoie de oameni asemeni ţie. Sensibili, înţelegători, devotaţi, cu sufletul mare. Şi ei nu vor face altceva decât să te scoată şi mai mult în evidenţă, iar resursele tale sufleteşti vor fi mult mai mari. Vei avea şi mai multă iubire de dăruit. Pentru că înfloreşti atunci când iubeşti. Nu e doar un clişeu, este ceva verificat pe propria inimă şi în propriile trăiri. Gabriel Aldea a scris exact ceea ce aş fi scris şi eu. A spus exact ceea ce simt eu şi ceea ce mi-aş dori să am, la distanţă de doar o întindere de mână, pentru tot restul vieţii. Pentru că toate celelalte se realizează în timp, dacă sufletul tău este liniştit şi iubit, aşa cum i-a fost menit să trăiască, de la începutul începuturilor. Îl susţin pe Gabriel din toată inima şi sper să câştige, pentru a continua la Paris, ceea ce a început , atât de frumos, în Romania. Să iubească.

Cuvinte bune


 

Aş putea descrie ziua de ieri cu o mulţime de cuvinte. Şi toate ar fi la fel în sufletul meu, pentru că formau un tot: nerăbdare, speranţă, aşteptare, teamă, bucurie, întrebări, îmbrăţişări, vise, relaxare, sărutări, veselie, lacrimi, uşurare, linişte.

Iar ziua de azi ar avea un singur cuvânt, ce le îmbrăţişează pe toate cele de mai sus: iubire 🙂

Acuşica :)


Afară răsună o alarmă de maşină. De mai bine de un sfert de oră îmi răvăşeşte gândurile şi-aşa întoarse pe dos de ultimele zile. Sunt puţin confuză. Pentru că abia te aştept, îmi întind braţele spre ceea ce este încă o himeră azi, dar o copleşitoare prezenţă mâine. Îmi doresc totul atât de mult şi, totuşi, am o teamă inexplicabilă pentru ceea ce va urma. Pândesc zilele, orele, minutele. Secundele mi se par prea chinuitoare, asa încât încerc să nu le mai bag în seamă, prea îmi întorc cu josu-n sus tot ceea ce vreau să fac. E soare cu ceaţă azi, dar e bine. Îmi mai încălzeşte ochii şi simţurile, amorţite de atâta singurătate şi dor. Cu toate că acesta e locul meu de refugiu şi de aşternut gândurile, nu-mi permit să scriu chiar tot ceea ce gândesc. Ar fi prea mult şi cine m-ar citi ar rămâne cu o totală contradicţie, deşi eu aş şti sigur că m-am exprimat aşa cum trebuia. Pentru că aşa mă simt acum: o contradicţie totală. Îmi doresc să treacă cât mai repede timpul ce a rămas între noi doi şi, cu toate acestea, dacă mi-ar sta în putere, aş mai aşeza, înaintea lui mâine, încă o zi de azi. Încă o zi de răgaz pentru sufletul meu, topit de dorul tău şi înfricoşat de ceea ce va fi. E totul pregătit. Parca am aşteptat o persoană o viaţă întreagă, aşa am dereticat peste tot, am şters praful de pe lucruri reale şi imaginare, am aranjat cărţi şi file de poveste în inima mea, am scuturat toate covoarele toamnei, să le găseşti primenite de toate gândurile rele. Sunt acolo unde am fost mereu, în pragul casei, zâmbind, cu braţele întinse şi sufletul tremurând. Dar nu mai sunt chiar aceeaşi, timpul m-a schimbat putin. Dureri au trecut peste mine, lacrimi mi-au înecat obrajii şi raze de soare mi i-au uscat, atunci când vremea se încălzise în jurul meu. Poate sunt şi puţin mai înţeleaptă, nu am de unde să ştiu. Cred că poţi dovedi înţelepciunea, nu o poţi arăta ca pe un obiect de preţ, închis într-o casetă de bijuterii. Doar iubirea nu mi s-a schimbat. E puţin mai domoală, mai temătoare faţă de necunoscut, dar mai încrezătoare faţă de lumea întreagă. Şi cum îţi spuneam şi azi…. mi-e dor de tine şi te aştept acasă. Şi, după cum ai răspuns tu…. mâine ne vedem. Acuşica….