Lumina din tunel? Sau tunelul din lumină?


Știi vorba aia: ”lumina de la capătul tunelului sigur este un tren”? Dar așa-i că nu ești sigur până nu dai cu capul de ea? Am fost în tunel. Și să mor dacă mi-am dat seama încotro să o iau. Nu mi-am dat seama nici cum am ajuns acolo, deși făcusem tot posibilul să îl evit. Am fost în nenorocitul ăla de tunel ani la rând. Mai aprindeam un chibrit, mai o lumânare, mai o lanternă… era ok, pentru o perioadă. Apoi îmi pierdeam energia. Mă așezam pe vreo piatră de care mă poticnisem, un pic mai devreme și încercam să-mi dau seama cum dracu’ am putut încurca lucrurile atât de rău.

E trist. E trist când ești la pământ și nu te poți ridica. E trist când ți se cern atunci prietenii, rămân doar cei care merită să fie numiți așa. Uneori nu rămâne nici măcar unul. Și atunci parcă te duci și mai jos. Te întrebi ce ai făcut atât de greșit, încât nici măcar un om nu-ți este alături atunci când ai cea mai mare nevoie de o îmbrățișare. De o vorbă bună. Sau nici măcar de atât. Ai nevoie de un om doar pentru a sta lângă tine și să nu te întrebe nimic. Să nu-ți spună nimic. Doar să fie acolo, lângă tine. Când îți ridici ochii și îl privești să știi că mai ești în lumea asta și cineva e acolo  pentru tine. Asta face, uneori, mai mult decât orice. E trist când cineva te lasă în urmă. Fiindcă nu te mai iubește, nu te mai vrea alături, și-a găsit alt drum de urmat. Oricare ar fi motivele, e trist. Pentru că tot ce știai că ai, tot ce găseai la întoarcerea acasă a dispărut. Ca prin magie. Magie neagră, ai spune tu. E trist și atunci când cineva te iubește și tu nu simți la fel. Pentru că nu știi cum să faci să fie bine, nu știi cum să faci să ieși, nu știi cum să faci să nu doară. Pe nimeni. Asta dacă îți pasă de celălalt. Dacă nu îți pasă, pleci pur și simplu. Poate o să-ți pară rău, mai târziu. Poate nu. Și când astea se întâmplă, începi să cazi. Poate doar câte un pic, poate foarte mult, din prima. Și cazi și cazi și ți se pare că hăul ăsta nenorocit nu se mai termină, iar în timpul căderii te mai lovești și de colțurile ascuțite ale marginilor. Așa, ca să te doară cum trebuie și să ajungi jos plin de răni, de parcă cea din sufletul tău nu era suficient de mare și de neagră. Și acolo rămâi o perioadă. Jos, în fundul prăpastiei, de unde nu se aud nici strigătele tale. Strigăte mute, de altfel, pentru că răul ți-a luat orice urmă de glas și putere. Dar încerci să respiri, măcar instinctul de supraviețuire ți-a rămas, deși nu ești deloc conștient de asta. Și așa trăiești. Respirând și stând într-un colț, o bună bucată de vreme. La figurat, evident. La propriu trebuie să ieși din casă, să mergi la serviciu, să saluți lumea pe stradă, să mănânci, să dormi. Le faci pe toate și simți că ești într-o lume paralelă. Nu ești tu cel pe care îl vezi în oglindă, cu chipul tras și lacrimi în colțurile ochilor. Te vezi pe tine râzând absent la o glumă, dar nu crezi că ești tu. Tu ești ăsta, căzut și rănit, care se târâie prin viață.

Și după atâta târâș pe coate și genunchi vei încerca să te ridici. Nu vei reuși din prima încercare. Îți vor aluneca mâinile, atunci când încerci să te sprijini de ceva și o să cazi la loc. Apoi încerci iar. Și iar. Și iar. Până vei sta în picioare. Poate doar până la primul popas. Acolo te așezi, te odihnești și o iei de la capăt. Nu e ușor. Nu a fost și nu va fi niciodată. Vei face asta singur sau cu cineva lângă tine. Dacă îl lași să fie lângă tine. Dar, dacă îl lași și rămâne, atunci știi sigur că ai un sprijin atunci când vei fi furios pe lume, pe iubire, pe neîmplinire, atunci când vei avea impresia că ai fost blestemat și nimic nu merge. Îți va fi sprijin și când soarele va străluci un pic deasupra gândurilor tale și uite, micul dejun pare așa o realizare bună într-o dimineață care nu mai pare, nici ea, mohorată. Și vei trece dintr-o extremă în alta, că doar așa le stă bine oamenilor furioși pe viață, oamenilor care își doresc ceva și nu pot primi, din diverse motive. Dar sprijinul ăla al tău va fi acolo. Și când vei iubi pe altcineva și când nu te vei iubi nici măcar pe tine. Te va privi în ochi și te va lăsa să-i strângi mâna până la disperare, atunci când nu găsești ceva coerent de zis. Va bea cu tine, se va trezi din mahmureală cu același leac, apoi veți bea din nou. Te va duce la plimbare exact atunci când nu vrei să vezi lume în jurul tău și, totuși, vei descoperi că nu e chiar așa de rea ideea. Va fi acolo când te vei trezi din vise atât de urâte, încât ți se va părea că ai visat un film de groază. Va fi lângă tine. Într-un final vei putea trăi cu asta. Cu tot ce ai ratat, cu tot ce nu ai avut, cu tot ce ai încercat să faci, cu tot ce a durut atât de rău, încât credeai că te va rupe în două. Rănile se închid, se cicatrizează, dar te vor durea mereu. Exact atunci când ai impresia că ai depășit totul și îți desfaci aripile să zbori. Te vor mai durea un pic. Dar cu durerea te obișnuiești. O integrezi în viața ta și o lași să-ți mai amintească, uneori, de toate prin câte ai trecut. Apoi o să zâmbești din nou, pentru că ai pe cineva lângă tine, care îți știe toate umbrele și, cu toate astea, nu a plecat. Va fi bine. Crede-mă.

Anunțuri

31.05


Stii…
… am obosit.
Am obosit sa visez,
am obosit sa zambesc,
am obosit sa tot caut,
am obosit sa respir.
Am sa ma asez pe bordura asta,
la margine de drum prafuit
si am sa te astept.
Aici.
Am sa te astept
cu tot ce am avut si sunt,
cu tot ce nu am trait si as vrea sa o fac,
cu tot ce sufletul meu poate cuprinde,
cu tot ce mi-ai dat si mi-ai luat,
cu tot ce am plans si am ras.
Am sa astept aici,
cu barbia ascunsa in genunchi,
sa iti amintesti de mine.
Si, intre timp, am sa traiesc.
Pentru ca inima ce nu traieste
e degeaba,
chiar daca pulsul ei nu stie pentru cine bate,
chiar daca soarele habar nu are
in a cui lume rasare,
chiar daca eu
am uitat de mine,
aici, pe bordura asta rece,
la marginea unui drum
pe unde nu trece nimeni.

Ce-ai face dacă n-ai iubi?


Cum ai reuși să treci peste toate? Dacă n-ai iubi ceva sau pe cineva, cum ai reuși să uiți de rău, să zâmbești la ce e frumos, să ai strălucirea aceea în ochi, ce nu poate fi egalată nici măcar de stele? Nu mă refer neapărat la dragostea pentru o persoană anume. Mă refer la soarele acela de toamnă, pe care reușești să-l vezi, câteva momente, printre norii gri și reci. Mă refer la buburuza aceea rătăcită în frunzele galbene. La copiii încotoșmănați în hainele groase de iarnă, cărora reușești să le vezi doar obrajii rumeni, nasul înghețat și ochii fascinanți. La două prietene care se întâlnesc la o cafea, în prag de seară, după ce nu s-au văzut toată săptămâna și își povestesc ultimele necazuri și bucurii, fericite că sunt împreună, în sfârșit. Mă refer la îmbrățișarea mamei și căldura din casă, atunci când afară e ger și totul pare fără sens…. dar când ajungi la cana aburindă de ceai, totul se risipește și se uită. La surpriza primilor fulgi de nea și iubirea lor rece, așezată peste fruntea ta și peste căciula îndesată pe cap. La mirosul de vin fiert, ascuns bine în termosul salvator și purtat în munți îndepărtați.

Poți iubi o floare, o carte bună, pe cineva care te face să zâmbești. Poți iubi o zi frumoasă, amintirile bine păstrate într-un album foto sau un cățel jucăuș. Poți iubi în atâtea mii de feluri, într-o viață. Mă întreb… ce ai face dacă n-ai iubi? Care ar mai fi sensul zilelor tale?

Nerabdare!


Iata-ma!

Plina de sperante, de teama, de nerabdare, de neastampar. Sunt acasa, la Resita si incerc sa-mi asez viata in ordine, inainte sa plec din nou la drum. Le asez pe toate pe fagasul normal sau cel putin pare cel normal, in acest moment. Am lasat in urma sufletul meu, l-am lasat acolo, pe strazile batute impreuna, in cerul intunecat privit de amandoi in atatea randuri, pe canapeaua unde am plans amandoi pana ne-au secat lacrimile. Am inceput sa accept ca „noi” nu se mai intoarce, ca tu esti fericit fara mine, ca eu sunt nefericita fara tine. Dar asta este ironia situatiei, ce pot sa spun…. Mi-e sufletul greu si cand ma gandesc la tine, daramite sa si vorbesc despre tot ceea ce a fost si a ramas frant in mii de bucati. Am trairi contradictorii, incercand sa simt parfumul trandafirilor din curtea casei mele si simtindu-mi sufletul plangand fara oprire. Asa trebuie sa plec la drum: zambind cu ochii catre cei din jur si plangand in interior. N-am incotro. Durerea asta nu vrea nimeni sa mi-o ia, desi eu incerc sa o dau oricui o fi, numai sa-mi dea pace. Ai reusit sa ma sfarami intr-un asemenea hal de nu am crezut ca e posibil. Sunt cea mai tare persoana pe care o cunosc, fara falsa modestie si ai reusit sa ma ingenunchezi, sa iei si ultima speranta din mine, sa dau tot ceea ce am, ramanand goala si fara putere. Si, cu toate acestea, nu te pot invinui doar pe tine pentru toate astea. Pentru ca eu te-am lasat sa iei fiecare fir de zambet din inima mea. Pentru toate astea n-am sa ma iert, la fel cum n-am sa ma iert pentru faptul ca te mai iubesc. Da, inca, desi si eu sunt nedumerita de unde si cum si de ce… si pana cand… pentru ca simt, din tot sufletul, ca ajunge tot ceea ce a fost si trebuie sa incep sa spun cu voce tare ceea ce ma doare si sa nu mai permit nimanui sa ma franga. Pentru ca iubirea nu e egoista, nu doare, nu raneste. O stiu si mi-o doresc. Dar mi-o doresc de la cineva care stie ce vrea. E atat de simplu sa-ti doresti sa iubesti pe cineva care te iubeste. Care te poate lumina cu un zambet, te poate alina cu o mangaiere, te poate imbratisa fara urma de indoiala. Cineva care iti poate fi familie si univers, in acelasi timp, fara sa depuna nici cel mai mic efort pentru asta. Vreau sa iubesc. Si, la fel de bine, te-as putea iubi pe tine, daca ai sti ca asta vrei. Dar numai daca mana aceea pe care mi-ai intinde-o ar fi hotarata sa mangaie, nu sa raneasca. Mi-a fost de ajuns raul de pana acum si vorbele astea incep sa ma apese, pentru ca lumina e acolo, asteapta doar sa deschid ochii sa o vad si eu inca nu am putere pentru asta. Dar drumul a fost inceput, pasul cel mai greu a fost facut. Si acum trebuie sa merg inainte; in spate nu mai e nimic pentru mine. Somewhere i belong…

Drum nou


Altul. Alt drum nou, pe care încep să merg încet-încet, cu pași de bebeluș abia ridicat în două picioare, clătinat și nesigur. Dar nesiguranța mea se referă doar la pașii ce vor urma. Planul e deja stabilit. Acum trebuie urmat și aici e nevoie de curaj. Trebuie să trag aer în piept, să îmi înalț privirea și să fac ceea ce trebuie.

Acum câțiva ani mi-am jurat să nu mai fac așa ceva de una singură, fără să am pe cineva care să-mi întindă mâna să mă susțină, atunci când mă împiedic, fără să-mi zâmbească, atunci când noaptea pare să nu se mai risipească. Dar sunt nevoită să uit ce mi-am jurat și să încep un nou drum singură. Mă doare asta, așa cum nu știe nimeni, nici măcar sufletul ce trebuia să-mi fie alături, dar a ales să plece. Atât de rău, încât simțurile îmi sunt amorțite și mă duce înainte doar suflul speranței că totul se va schimba și eu voi fi, din nou, puternică și pregătită să-mi abandonez inima în îmbrățișarea cuiva, una care nu va mai strânge atât de tare, încât să o lase fără aer.

Nu știu ce să fac să fie bine. Îmi voi da seama pe parcurs și sper să am înțelepciunea de a alege corect. Și trebuie să aleg acum, fiindcă totul a fost prea rău în ultima vreme, aerul prea otrăvit, sufletul e oricum, deja, bucăți. Am citit undeva, ieri, câteva rânduri: „Băiatul o roagă pe fată să îl ierte, iar ea-l îndeamnă să arunce un pahar pe jos și să-l spargă. Și după ce paharul se sparge, îi zice: Acum spune-i iartă-mă… și vezi dacă va reuși să se lipească la loc”. Atât de adevărat. Și atât de trist. Am permis să fiu luată drept paharul care se sparge, de atâtea ori, încât toată sticla aceea a devenit un praf fin și paharul nu se mai reface. Poate așa spun acum, poate în timp totul se va schimba. Sau poate nu. Dar eu sper, pentru că știu că merit mai mult și, orice greșeală aș fi făcut, mi-am răscumpărat-o prin toată această perioadă grea ce a trecut peste mine. Dacă cineva are ceva să-mi reproșeze, eu ascult. Însă până atunci eu spun că e destul. Chiar dacă doare cumplit ce trebuie să las în urmă…… e timpul pentru mine….

Speranţă


Trag aer în piept şi încerc să mă ridic. Picioarele nu mă ajută, îmi tremură rău de tot şi abia pot respira. Îl ţin în braţe, se zbate şi mă priveşte cu ochi trişti şi înlăcrimaţi. Reuşesc să mă sprijin de zid şi, cu un ultim efort, întind mâinile şi-i dau drumul sufletului să zboare, în vânt nebun, în depărtări….Nu ştiu ce să-i mai fac… pot doar să sper că, lăsându-l liber, va zbura şi se va întoarce la mine atunci când plămânii lui vor fi plini de aer curat şi ochii lui îşi vor usca lacrimile. Şi doare, doare inimaginabil. Dar poate voi reuşi şi eu să zâmbesc, astfel. Să zâmbesc aşteptându-l, să-mi curăţ viaţa şi gândurile de tot ce e rău şi să-l primesc, apoi, cu braţele deschise. Trebuie.

Mă sprijin iar de zid, însă nici măcar el nu mai e în stare să mă ajute. Mă prăbuşesc, cu un zgomot surd, înapoi pe podeaua rece, ridicând în jurul meu un nor de praf. Şi mă întind acolo, fără să-mi pese de nimic, cu ochii închişi, dorindu-mi să vină somnul cel adânc, din care să mă trezească singura mângâiere de care am nevoie. A ta.

Agonie şi extaz


Ţi-am împrumutat tricoul în seara asta. L-am găsit aruncat pe pat, unealtă nefolositoare, lăsată în urmă de un suflet rătăcitor. Mi-am apropiat buzele uscate de dor şi am sărutat materialul moale, impregnat cu gesturile tale. Asta mi-a rămas de la tine. Pe lângă plânsul nestăvilit, pe care m-ai rugat să nu-l las să se dezlănţuie:”Nu azi, te rog, nu azi… plângem mâine, amândoi, dar nu azi, te rog…” Iartă-mă, nu l-am putut opri. A năvălit isteric, atunci când am intrat în casă şi am găsit-o goală, cochilie de melc părăsită înainte de vreme. Cu mirosul de ţigară lăsat în urmă, să-mi amintească nemilos că tu ai fost pe-acolo. Cu aparatul foto aruncat pe pat, plin cu poze de iarnă zâmbitoare şi ochi trişti. Cu mii de vorbe închise între patru pereţi şi nimic concret de aşezat într-o filă de carte. Îmi lipseşti cumplit şi ai plecat de doar câteva ore. Şi-mi vei lipsi infinit mai mult în noaptea asta şi în cele care vor urma. Pentru că urmează o noapte lungă şi goală şi asa vor fi şi celelalte. Şi am atâta libertate, doar pentru mine şi am atâtea de făcut şi, totuşi, nu am nimic. Iar cuvintele mă trădează şi nu vor să mă ajute să-mi descriu măcar amărăciunea, dacă fericirea mea nu le-a fost pe plac. Iar dimineaţa va fi la fel de rece ca şi vremea de afară. Fără zambetul tău somnoros, fără acel „Bună dimineaţa” surâzător, cu aromă de cafea.

Iubirea nu se termină, doar se pierde, atunci când nu e supravegheată de un suflet deschis. Iar tu ştii că eu sunt atentă. Şi îţi voi fi alături, asa cum ţi-am fost şi până acum şi voi fi acolo, o mână întinsă mereu spre tine, indiferent de câtă vreme va trebui să stea aşa. Şi cu sufletul în ochi, alinându-ţi durerile şi teama. Pentru că iubirea mea e acolo. Şi o va aştepta pe a ta, oricât timp va fi nevoie.