Piece of my heart…. Reşiţa


Ştiţi dorul ăla care macină pe dinăuntru, îţi înmoaie mâinile şi nu te lasă să respiri cum trebuie? Şi starea aia de nestare, când nimic nu-ţi mai convine şi tot universul pare să-ţi fie împotrivă, deşi asa ceva e chiar imposibil? Da, e dorul meu de casă. De locurile unde am făcut primii paşi, am cunoscut şi pierdut prieteni, vecini, membri ai familiei, căţei sau agrafe de păr, unde am chiulit de la ore cu prietenii sau am fugit în discoteci, la ore târzii în noapte, cu sentimentul că fac ceva nepermis, deşi parinţii ştiau exact unde sunt, cât stau şi cu cine.

Se cuvine sa încep cu sorelinna 🙂

I-am facut o mică surpriză şi am aşteptat-o la aeroport, e plecată în Italia de o veşnicie şi un pic şi nu ne-am văzut de două veşnicii.  Am luat-o din zbor şi ne-am rugat să ajungem cât mai repede la gară, unde ne aştepta trenul spre Caransebeş. Am ajuns la timp, slavă Domnului! La gară ne aşteptau doi îngeraşi, mama şi tata 2 🙂 O altă surpriză pentru sorela 😀

 Drumul spre casă a fost suuuper distractiv, dar şi cel mai lung drum făcut vreodată. Am râs întruna , însă Dunarea părea o „Fata Morgana” extrem de pricepută într-ale amăgirii, în acele momente, pentru că ne-a ţinut în suspans până am cedat nevos 😛 Iar sosirea la Caransebeş a fost de-a dreptul o sărbătoare. Nu mai conta ploaia măruntă şi frigul ce-mi paralizase picioarele învelite în pantaloni scurţi albi, à la Bucureşti fierbinte. Da, era o vreme fierrrrbinte în Bucureşti, la plecare şi una extrem de rrrece în Banat. Ehh, asta e, a trecut! Pfiuuu!

Iat-o şi pe Fata Morgana de România

Eu abia aşteptam să ajung în Reşiţa. Voiam să revăd parcurile dragi, străzile care parcă au amprenta paşilor mei, blocurile unde ştiu că stau sau au stat oameni cunoscuţi, magazinele unde am lucrat sau pierdut vremea. Am căutat în mulţime chipuri familiare, mi-am dat seama cât au slăbit unii, cât s-au îngrăşat alţii, cum i-a transformat viaţa pe cei care au crescut în acelaşi timp cu mine, s-au maturizat, s-au căsătorit, au divorţat, au avut copii. Am trecut prin locuri ce altădata mă făceau să plâng, am zâmbit în altele. Oameni dragi sufletului meu m-au îmbrăţişat şi mi-au redat sentimentul de acasă, mi-au spus cât s-a schimbat orasul şi, mai ales, cât s-au schimbat oamenii. Mi-au dat să mănânc cireşe parfumate şi brânză bună, mi-au făcut poze în iarbă şi m-au rugat să revin cât mai repede, ca să stăm mai mult împreună. Timpul şi distanţa ne despart, însă nu aşa definitiv cum i-ar plăcea lui să creadă. Există modalităţi de comunicare, din fericire. Când am ajuns în oraşul meu mic şi drag, era deja seară, dar în umbre am desluşit tot ce lăsasem în urmă cu aproape doi ani. Imposibil de descris sentimentul de linişte ce m-a cuprins de la intrare.  E ceva unic şi sunt sigură că toţi cei plecaţi departe de casă mă înţeleg perfect. Ştiam că sunt acolo, că vor fi două zile agitate, că nu voi avea timp să fac tot ce mi-am propus, că voi regreta la plecare, dar nimic nu mai conta. Eram acolo….. pe străzile ce le bătusem pas cu pas, din fragedă copilărie şi respiram aerul curat de munte. Intrarea în curtea în care avem casuţa, de mai bine de 16 ani, a fost copleşitoare. Trandafirii erau la locul lor, fiecare fir de iarbă ne saluta de bun-venit, până şi casa ne zâmbea cu geamurile mari, acoperite de perdele roşii. A fost o seară superbă, iar cireaşa de pe tort a fost….  pizza delicioasă de la Capriccio, cea mai bună pizza din oraş şi nu e doar părerea mea. Este, pur şi simplu, o chestie dumnezeiască: ciuperci, caşcaval, sos proaspăt de roşii, şuncă ce se topeşte în gură…. mor şi acum de poftă, pe cuvânt! De fapt, ăsta e ritualul meu de „coming back home”: de fiecare dată când revin în oraş, îmi iau prietena cea mai bună şi mergem la un pahar de vorbă şi o pizza inegalabilă, la Capriccio.

A urmat, a doua zi, o nuntă superba. Şi mireasa şi (de acum) soţul ei au fost atât de emotionaţi şi frumoşi. M-am bucurat mult să le pot fi alaturi şi să le urez o viaţă frumoasă împreună şi plină de iubire mereu.

Cum s-o uit pe Bubu?? N-aş putea 🙂 Ea este:

Ea este Ada, alias Bubu, cea mai nebună căţeluşa din lumea asta mare. Face parte din sufletul meu şi mi-e dor tot timpul de ea.

„E o boxeriţă mare şi prostovană. Aşa o alint eu. În realitate e foarte deşteaptă, iubitoare până la cer şi înapoi, leneşă şi jucăuşă la maxim. Maxim am spus! :-)Teoretic nu e a mea, e a surorii mele. Povestea ei începe cu aprox 10 ani în urmă. Tocmai pierdusem o catelusa, pe care o iubeam enorm. Şi am hotărât să nu mai luăm alt câine, eram prea marcate. Mai mult eu hotărâsem asta. Stăteam cu mama şi sora mea. Eram doar noi trei, părinţii divorţaseră şi încercam să ne refacem viaţa, aşa cum se putea mai bine. Ada a venit la noi într-o seară, cam pe furiş. Am găsit-o în fotoliu. Nişte prieteni buni aveau doi boxeri, un mascul şi o femelă, iar puiuţii le mişunau prin casă, exact ca nişte şoricei, iar un şoricel a ajuns la noi. Era un ghemotoc cu două urechi blege, lăbuţe cât botul ei de mari şi avea o privire atât de fină (da, părea că o poţi atinge), încât ţi se topea sufletul instantaneu. Mama spunea “nu e a ta, e a Deei (soră-mea), tu ai spus că nu mai vrei câine”. Aşa spusesem, eram hotărâtă să nu mă mai ataşez de sufleţel câinesc, suferisem prea mult. I-am rezistat Adei doar o oră. Apoi nu m-am mai dezlipit de ea. Am iubit-o şi o iubesc enorm.”

Descrierea Adei am „furat-o” dintr-un text trimis, mai demult, către Manon. Sper să nu se supere pe mine, însă nu ştiu cum altfel să povestesc, mai bine de atât, cât de mult face parte Ada din viaţa şi amintirile mele 🙂

Cam atât ar fi. Nu am povestit aici, nici pe departe, toate senzaţiile frumoase trăite în timpul scurtei mele călătorii. Dar sunt cu mine, le port în suflet şi acolo mă uit ori de câte ori mă încearcă dorul de casă. Pentru că va rămâne mereu refugiul meu sufletesc, locul unde am văzut prima oara lumina zilei, unde toate întâmplările din viaţa mea s-au aşternut firesc, aşa cum trebuiau să fie. Iar totul m-a adus aici, unde sunt acum şi nu-mi pare rău absolut deloc. Şi e foarte bine că am o oază de fericire, unde să mă pot retrage când viaţa devine prea apăsătoare şi responsabilităţile prea mari. Mai jos aveţi un link către mai multe poze. Bucuraţi-vă ochii 🙂

 http://www.facebook.com/media/set/?set=a.1977417627882.2113248.1016347335

 

Anunțuri

Leapsa de la sorelinna!


Adica sor’mea, pe scurt, aşa 😛

Să vedem:

1. Mirosul de tei, după ploaie… o nebunie ce-mi încântă simţurile!

2. Privirea somnoroasă, de duminică dimineaţa, a iubitului meu

3. Îmbrăţişarea mamei….. într-o singură îmbrăţişare simt căldura vieţii, siguranţa pe care vrea să mi-o ofere şi norocul imens pe care l-am avut venind pe lume

4. Un pahar de Cola rece, într-o zi fierbinte de vară

5. Prăjitura cu brânză dulce…. fără stafide 😛

6. Mersul cu bicicleta…. o senzaţie unică de libertate

7. Iubirea necondiţionata din ochii unui căţel

8. Marea…. simpla noastră întâlnire îmi alungă toate relele din minte şi din suflet

9. Să fac surprize…. numai gândul că voi dărui ceva, din toata inima, mă înveseleşte pe loc

10. Vocea iubitului meu (da, apare de două ori, dar l-aş scrie de cel puţin o mie)…. când o aud, sufletul mi se deschide şi din acel moment totul e posibil.

Să dăm leapşa mai departe, zic 🙂 Aşa că o trimitem spre Manon şi Ioana 🙂