Agonie şi extaz


Ţi-am împrumutat tricoul în seara asta. L-am găsit aruncat pe pat, unealtă nefolositoare, lăsată în urmă de un suflet rătăcitor. Mi-am apropiat buzele uscate de dor şi am sărutat materialul moale, impregnat cu gesturile tale. Asta mi-a rămas de la tine. Pe lângă plânsul nestăvilit, pe care m-ai rugat să nu-l las să se dezlănţuie:”Nu azi, te rog, nu azi… plângem mâine, amândoi, dar nu azi, te rog…” Iartă-mă, nu l-am putut opri. A năvălit isteric, atunci când am intrat în casă şi am găsit-o goală, cochilie de melc părăsită înainte de vreme. Cu mirosul de ţigară lăsat în urmă, să-mi amintească nemilos că tu ai fost pe-acolo. Cu aparatul foto aruncat pe pat, plin cu poze de iarnă zâmbitoare şi ochi trişti. Cu mii de vorbe închise între patru pereţi şi nimic concret de aşezat într-o filă de carte. Îmi lipseşti cumplit şi ai plecat de doar câteva ore. Şi-mi vei lipsi infinit mai mult în noaptea asta şi în cele care vor urma. Pentru că urmează o noapte lungă şi goală şi asa vor fi şi celelalte. Şi am atâta libertate, doar pentru mine şi am atâtea de făcut şi, totuşi, nu am nimic. Iar cuvintele mă trădează şi nu vor să mă ajute să-mi descriu măcar amărăciunea, dacă fericirea mea nu le-a fost pe plac. Iar dimineaţa va fi la fel de rece ca şi vremea de afară. Fără zambetul tău somnoros, fără acel „Bună dimineaţa” surâzător, cu aromă de cafea.

Iubirea nu se termină, doar se pierde, atunci când nu e supravegheată de un suflet deschis. Iar tu ştii că eu sunt atentă. Şi îţi voi fi alături, asa cum ţi-am fost şi până acum şi voi fi acolo, o mână întinsă mereu spre tine, indiferent de câtă vreme va trebui să stea aşa. Şi cu sufletul în ochi, alinându-ţi durerile şi teama. Pentru că iubirea mea e acolo. Şi o va aştepta pe a ta, oricât timp va fi nevoie.

Anunțuri

Nevoia infinitului de-o clipă


NU vreau să mă gândesc. La plecare, la dor, la singurătate, la ceea ce rămâne în urmă. Nu vreau să ştiu de toate astea. Vreau doar căldură. Pătura aceea de lână albă, care ne înfăşoară pe amândoi, să ne ia şi gândurile. Vreau doar să-mi încalţ şosetele colorate, cu degete şi să râdem de caraghioşenia lor. Să zâmbim uitându-ne unul la altul. Să ne închipuim că ziua de azi e nesfârşită şi timpul e doar o unealtă în mâinile noastre, pe care o putem manevra exact aşa cum vrem. Îmi doresc un infinit de-o clipă. Pentru că aş şti exact ce să fac cu el. I-aş dărui îngeri din zăpadă şi o căciulă de culoarea mierii. Nişte obraji roşii şi poze multe, să avem ce ne aminti peste ani. Ore de fericire şi îmbrăţişări mirosind a scorţişoară şi portocale. Sandwich-uri surpriza şi supe calde şi cremoase, atât de bune de-ţi merg la inimă. Plimbări prin supermarket şi discuţii lungi. E loc pentru atât de multe lucruri şi întâmplări într-un infinit. E loc şi pentru prezent şi pentru planuri de viitor, pentru zâmbete şi lacrimi, pentru dureri şi alinări, pentru iubire şi îndoială. Şi e-atâta loc pentru bine! Pentru binele acela drag, care ştie cum să-ţi povestească mii de minuni, atunci când te vede înfrânt. Care ştie cum să-ţi oblojească rănile, atunci când tu eşti julit de pietrele vieţii, cum să te îndrume spre o pajişte verde şi moale, atunci când nu mai ştii unde să-ţi odihneşti picioarele obosite de alergat printre iluzii.

Vreau doar fericire, fără să mă gândesc la zilele ce vor urma dupa ce fericirea nu va mai fi.

….. este despre toate astea….


Despre zâmbet. Cu ochii larg deschişi şi bucuroşi la culme. Cu mâna întinsă cu atâta dor, încât nimic pe lumea asta nu va reuşi să-l depăşească. Dar şi cu sufletul deschis, asemeni unei cărţi necitite, aşteptate cu nerăbdare şi parcursă cu aviditate de mintea pasionată de lectură. Este despre vorbele bune şi blânde, despre lacrimile vărsate, atunci când e greu şi totul pare de nepătruns. Despre ţigara de dimineaţă şi privirea somnoroasă. Despre sărutul din noapte, când te trezeşti şi îl vezi lângă tine şi simţi că nu mai poţi dormi deloc dacă nu-i săruţi încet părul răvăşit de vise. Este despre mesajele scurte, dar scrise complice, cu surâsul inevitabil agăţat de colţul gurii, pentru că doar aşa le poţi trimite şi doar aşa îşi pot găsi destinaţia. Despre plimbările în aer rece de iarnă, în parcul golit de lume, dar umplut de conversaţiile noastre. Despre obrajii roşii de copil, alergând pe trotuarul pustiu, după vreo pasăre rătăcită. Despre privirea aruncată din bucătărie, atunci când te opreşti din treaba pentru două secunde, să îl vezi urmărind un film,  concentrat şi totuşi atât de amuzant, încât te apucă râsul. Despre îmbrăţişarile din fiecare zi şi încurajările din fiecare clipă, fiindca viaţa trebuie trăită. Este despre înfrigurarea cu care deschizi uşa, să-l descoperi acolo, pe canapea şi atunci să-ţi dai seama că totul e real şi nu mai există nici măcar iluzia că ar fi plecat undeva, departe, aşa cum îţi închipuiai în drumul spre casă. Iubirea…. este despre toate astea. Şi despre infinit mai mult.

Speranţe făcute praf… şi totuşi…


Scrumiera va rămâne acolo un timp, cu ultima ţigară strivită între degetele nervoase şi nerăbdătoare. Scrumul se va pierde tot, în vânt, ca o petală uscată într-un val de ninsoare albă. Pătura care l-a învelit seara, în timpul unui film ciudat, îşi va pierde căldura. Va mai păstra mirosul lui, parfumul lui inconfundabil o săptămână, poate două, trei…. apoi va redeveni rece şi străină, nereuşind să mă încălzească şi pe mine. Şi voi adormi într-un târziu, după ce ochii-mi vor obosi să privească un punct invizibil de pe peretele alb. Şi abia atunci mă va lovi singurătatea. În visele urâte, ce mă vizitează de îndată ce mă văd singură. Şi mă voi trezi tot singură, cu acelaşi gând cu care adormisem: dacă a găsit în mine tot ceea ce-şi dorea de la o femeie, de ce a plecat? De ce sunt tot aici? Şi de ce el e acolo, lăsându-mă neajutorată în faţa viselor? Pe ele nu le pot controla şi doar ele mă pot duce mai jos decât sunt deja. Şi, deşi înţeleg totul şi pe toată lumea, nu înţeleg ce pot face să treacă furtuna şi să revină soarele în ochii mei.

Şi îmi lipseşte. Îmi lipseşte atunci când mă trezesc noaptea şi-l privesc dormind alături, îmi lipseşte dimineaţa, când deschid ochii şi îl caut în jurul meu. Îmi lipseşte chiar şi atunci când fuge pe balcon, să fumeze o ţigară în frigul pătrunzător al iernii. Şi vreau să-i fie bine şi vreau să-l las să plece, dar e atât de greu. E atât de greu să-i dau drumul sufletului său, a doua oară, pentru a-şi găsi liniştea în altă parte. Şi, mai ales, e atât de greu pentru că nu pot să nu-l mai iubesc. Asta ar însemna să mă mint din nou şi mi-am promis să nu mai fac asta niciodată. Aşa că voi fi aici, să-l aştept. Din nou şi din nou. Pentru că speranţele mele mai există, deşi sunt sfărâmate în atâtea bucăţele, încât nu le mai pot deosebi de praful de pe trotuar. Pentru că asta sunt. Pentru că nu pot altfel.

Ce sens are retrospectiva?


De ce să aduni la un loc toate chestiile pe care le-ai făcut în anul ce tocmai a trecut? Ca să îţi dai seama, la sfârşitul celui prezent, că ai repetat unele greşeli? Sau că nu ai reuşit să-ţi îndeplineşti unele dorinţe, considerate cele mai frumoase? Mă întreb când am încetat să-mi mai doresc ceva. Nu haine, bijuterii, astea-s chestii materiale pe care ţi le cumperi oricum. Îmi amintesc de câteva zile petrecute la Veneţia, anul trecut. Atât de bine a fost. Câteva zile în care mi-am făcut griji doar pentru mâncare sau pentru locurile ce vor fi vizitate. Şi câteva zile, asemenea, la Praga. Zile petrecute departe, în care n-am avut timp să-mi pun niciun fel de întrebare. Însă, invariabil, îmi amintesc de lunile de vară. Teribile. Negre. Nesfârşite. O perioadă atât de întunecată şi de sumbră, încât mă va marca pentru tot restul vieţii. Şi nici măcar acum nu am regăsit liniştea pe care o aveam, înainte de ele, nu toată. Mă doare, fizic, amintirea lor şi nu vor să se şteargă de tot din mintea mea, deja ameţită de atâtea gânduri.  Mă întreb unde s-au pierdut optimismul şi gândurile mele pozitive. Mă întreb când am început să-mi pun atâtea întrebări. Eu nu-mi puneam întrebări, acţionam din instinct şi nu-mi păsa dacă ceea ce rămânea în urmă e ceva bun sau rău. Doar rămânea în urma şi eu mergeam înainte, căutând alte şi alte provocări. Când a început să se deruleze viaţa cu încetinitorul şi eu mi-am pierdut busola? Îndemn pe alţii să gândească pozitiv, în timp ce eu mă învârt în cerc, după o senzaţie căreia-i cunosc gustul şi parfumul, dar nu reuşesc să o identific, oricât aş încerca. Sunt derutată, confuză şi rănită şi nimic în jurul meu nu reuşeşte să mă liniştească. Caut o mână întinsă spre mine, dar ceaţa din sufletul meu nu mă lasă să o găsesc. Şi când încerc să scriu, perdeaua de lacrimi refuză să se dea la o parte din faţa ochilor mei. Nu vreau decât o îmbrăţişare care spune totul şi senzaţia aceea a mea, de linişte şi împăcare, ştiind că le-am făcut pe toate aşa cum trebuie şi ceea ce merit vine să mă întâmpine. Doar atât.

Mi-am promis că anul ăsta va fi diferit. Însă nu ştiu de unde să încep şi încotro să o apuc, pentru că drumul mi se desparte în alte zece cărări, la fiecare pas. Îmi regăsesc calmul aici, doar pentru a-l pierde cinci minute mai târziu, când îmi dau seama că nu am înaintat deloc. Uneori am impresia că rămân în urmă şi viaţa mi-o ia înainte şi nu mai pot s-o prind. M-am gândit la lucrurile astea atât de mult, încât am obosit. Am obosit să o iau de la capăt cu aceleaşi îndemnuri. Şi mă întreb dacă nu mai există şi o altă cale de a trăi. Una fără simţuri, fără gânduri de orice fel, fără iubire. Dar în acelaşi timp, îmi şi răspund singură: „Este imposibil!” Ce sens ar avea o viaţă fără iubire? Îmi doresc ca cel de lângă mine să mă privească şi să-şi spună: „Sunt atât de mândru de ea! Atât de mandru că face parte din viaţa mea şi că mă iubeşte. Şi sunt atât de fericit să o pot face fericită, că-i pot lumina serile urâte, că-i pot aduce zâmbetul pe chip atunci când e obosită, că o pot lua de mână când adoarme, să viseze frumos. Şi sunt atât de norocos că sunt aici, azi, acum, chiar dacă totul pare confuz şi îndepărtat, chiar dacă sufletul mi-e greu, chiar dacă nu ştiu cum va fi ziua de mâine. Tot ceea ce contează suntem noi şi prezentul şi ceea ce avem chiar aici,  la o îmbrăţişare distanţă şi vreau să fac totul pentru ea, pentru că aşa voi fi şi eu fericit.” Cer prea mult? Atât de mult mi-aş dori să nu cer imposibilul. Pentru că sufletul mi-e depus, demult, în palmele mele tremurătoare. Şi ochii mi-au plâns prea mult. Acum îşi doresc doar să zâmbească, durerea şi-a atins punctul maxim şi nu vreau să ştiu ce e dincolo de el, pentru ca nu ştiu dacă aş mai rezista să o iau de la capăt cu întunericul.

Nu sunt o sfântă!


Oh, nu!! În niciun caz nu sunt o sfântă. Am făcut atâtea tâmpenii până acum, de nu-mi vine nici mie să cred cât de întoarsă pe dos e viaţa mea. Şi ironia este că nu-mi doresc decât să iubesc şi să fiu iubită. Cel mai simplu lucru din lume, după părerea mea. Se pare că e doar a mea, pentru că nu am reuşit, până în ziua de azi, să învăţ cum să fac asta. Sau poate n-am fost destul de atentă. Am lipsit de la câteva lecţii ale vieţii, asta e sigur. Uneori îmi fac atâtea procese de conştiinţă în legătură cu anumite evenimente, încât mi-e milă de mine. La modul cel mai serios. Şi după aceea, când încep să gândesc logic, încerc să şi procedez logic. A naibii chestie, nu-mi iese! Aproape niciodată. Şi asta e chiar frustrant, pentru că ideile mele sunt puse în ordine, faptele încearcă să le urmeze, iar rezultatele…. sunt aproape întotdeauna pe dos. Şi atunci mă întreb dacă nu încerc prea mult. Dacă nu vreau prea mult să fie bine, iar încercările mele sunt atât de insistente, încât devin supărătoare. Şi mă mai întreb dacă toate aceste încercări mai au vreun sens. Ce nu-i în regulă cu mine? Şi cu lumea asta? Mi se pare că sunt într-un carusel ce a luat-o razna şi nu vreau decât să cobor. Să cobor şi cineva să-mi ofere o ciocolată albă, caldă şi pufoasă. Şi un nou început. Atât.