Sunteţi gata? Vă invit la Selecţia Naţională Eurovision România :)

Nu voi începe să înşir topuri sau melodii ce au participat la Eurovision, în anii trecuţi, cred că fiecare îşi mai aminteşte măcar una din ele şi aceste topuri sunt făcute de oameni mult mai pricepuţi decât mine şi cu memoria mult mai bine antrenată în asemenea privinţe. În schimb, aş putea să vă spun despre ce v-aş transmite din culise vouă, celor de acasă: v-aş descrie emoţiile participanţilor, expresiile concurenţilor, atunci când intră în scenă, ceea ce simt oamenii din jurul meu în timpul unei anumite melodii. Despre cum se desfăşoară o finală de Eurovision în România, despre pregătiri, agitaţie, lumini, profesionalism, dedicaţie. Pentru că asta au în comun toţi oamenii adunaţi în acelaşi studio de televiziune. Toţi vor să iasă totul cât mai bine şi să-şi asigure o părticică din drumul spre succes.

Nu am fost niciodată într-un studio tv. Nu ştiu care este primul lucru ce trebuie făcut (dar presupun că se aprinde lumina, prima şi prima dată 🙂 ) şi nici ultimul (din nou, poate se stinge lumina la plecare 😛 ), dar îmi închipui o muncă imensă a unei echipe ce trebuie să se completeze perfect, chiar şi în privinţa celor mai mici detalii. Altfel cum poate rezulta un show nemaipomenit, pe care cei de acasă să-l aprecieze la adevărata lui valoare? Sper să fac parte din această echipă în 10 martie, pentru că va fi onoare să-i observ pe toţi aceşti oameni la muncă, să-i văd pe toţi acei concurenţi deschizându-şi sufletul şi dăruind publicului visele prinse în versuri.

Găsiţi aici: http://www.tvr.ro/eurovisionromania/  răspunsuri la toate întrebările voastre despre concurs, melodiile înscrise (găsiţi mai jos link-uri către ele) şi orice mai doriţi să ştiţi despre evenimentul transmis in direct la TVR 1, TVR HD si TVR i.

Cătălin Josan – „Call my name” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121433&pagina=piese

Mandinga – „Zaleilah” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121432&pagina=piese

Viky Red – „If you ever feel” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121431&pagina=piese

Bianca Purcărea – „Don’t say sorry” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121430&pagina=piese

Electric Fence – „Şun-ta” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121428&pagina=piese

Ovidiu Anton – „I walk alone” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121426&pagina=piese

Ana Mardare – „This must be love” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121424&pagina=piese

Ioana Anuţa – „Girls dont’t cry” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121421&pagina=piese

RPK – „Singura care” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121419&pagina=piese

Tasha – „Say my name” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121419&pagina=piese

Lucian Oros – „The best a man can get” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121419&pagina=piese

T&L – „Twilight” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121412&pagina=piese

Raluca Ocneanu – „Time is on my side” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121412&pagina=piese

Ana Mardare – „If you find simple words to say” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121412&pagina=piese

Miss Mary – „Rollin” – http://www.tvr.ro/eurovisionromania/index.php?id=121406&pagina=piese

 

Doamneloooor şi domniloooor…. Iuliaaan Caaanaaaaf!

Sigur l-aţi văzut la Vocea României. Mai timid, deosebit de ceilalţi concurenţi. Unii ar spune că este complexat. Dar nu aş putea fi de acord cu ei. Mi se pare un om cu mult bun-simţ, deşi n-am ajuns să vorbim faţă în faţă. Eu cred că asta se vede la cineva, fără să fie nevoie să spuna nici măcar un cuvânt. Chiar el a spus, pe scenă, că nu ştie să spună vorbe alese, el ştie să cânte. Şi a mulţumit aseară, din tot sufletul, celor care au venit să-l asculte la primul lui concert în Bucureşti. Nu mi-a plăcut întârzierea mare, totul a început pe la 20,45, în locul orei 20,00, însă acesta a fost singurul neajuns al serii.

Canaf nu a fost singur, ci însoţit de tovarăşii lui muzicali, trupa Excentric Blues Band. S-au completat perfect, de la primul acord până la ultimul. Muzică bună, mai veche sau mai noua, care s-a auzit excelent în Jukebox Venue, locul unde a avut loc concertul. A fost foarte greu să-l fotografiez, pentru că avea o energie debordantă, nu stătea locului o clipă, dornic să ne arate că se pricepe la ceea ce face şi că asta-i aduce fericire. Se vedea pe chipul lui emoţia muzicii şi bucuria de a putea dărui şi altora tot ceea ce poarta în suflet. Om frumos, talentat, energie vie. Trupa lui s-a descurcat la fel de bine şi toţi ( Sorin Petrilă – chitară, Vlad Spătar – bas, Răzvan Boroda – clape, Vlad Apetroaiei -tobe) au facut o echipă excelentă. La un moment dat Iulian a invitat pe scenă o altă fostă concurentă la Vocea Romaniei, Andra Covaleov, ce venise să-l asculte. Au avut un duet.. şi ce duet! Păreau doi copii zburdalnici, ce tocmai au primit jucării noi 🙂  Iar înspre sfârşitul serii ne-a dăruit melodia lui preferată, acompaniat fiind doar de clăparul trupei: „Sunt vagabondul vieţii mele”…. superb!

Mulţumesc mult de tot celor de la iConcert pentru invitaţie. A fost o seară foarte frumoasă. Poze găsiţi aici şi aici. Enjoy 🙂

Zâmbete şi bucurie, pentru primăvara ce va să fie :)

Mărţişor pentru toata femininele din lume 😛 🙂

Ştiu că afară e zăpadă….. dar primăvara e ascunsă sub ea, am văzut-o eu furişându-se acolo, azi-noapte. Zâmbiţi şi bucuraţi-vă de iubire!

Eroarea este, de fapt, o comedie

Una dulce-amară, cu frământări şi întrebări, cu zâmbete şi nedumeriri, dar este o comedie. Asa se vede din afară, pentru cei care nu sunt implicaţi, pentru cei care sunt doar simpli spectatori la viaţa ce se desfăşoară în faţa lor, în spatele lor, în jurul lor dar, totuşi, nu reuşeşte să-i prindă în mreje. Cred că asta au încercat să ne transmită actorii de la Teatrul Masca, aseară, cu piesa „Comedia Erorilor”. Şi mi-a plăcut. Doamne, ce mult mi-a plăcut totul! De la ceaiul cald şi dulce primit la sosire până la ultimele aplauze. De-a dreptul furtunoase, deşi nu era seara lui Caragiale, ci a lui Shakespeare. A fost seara marelui Shakespeare, fără îndoială. Numai el putea scrie o aşa comedie. Una în care îţi dau lacrimile atunci când realizezi ridicolul situaţiei, însă râzi în clipa următoare, datorită personajelor ce-şi împletesc existenţele atât de bine şi de strâns, încât nici ele nu realizează ce se întâmplă şi cum vor descurca iţele poveştii.

N-aş putea povesti tot ceea ce am văzut. Şi asta pentru că, deşi am fost acolo, m-am identificat în fiecare rol, am plâns puţin şi am râs mult pentru fiecare şi simţeam nevoia să opresc actorii din goana lor nebună după adevăr şi să le spun ce se întâmplă, de fapt… totul a fost copleşitor şi nu aş găsi cuvintele potrivite. Voiam să cobor în mijlocul lor şi să le luminez gândurile, să-i fac să înţeleagă faptul că totul e o confuzie uriaşă şi povestea este altfel de cum şi-o închipuie. Dar nu puteam, mi se părea că trebuia să încep şi eu explicaţiile în ceea ce mă priveşte şi atunci totul ar fi fost dus la un nivel mult mai înalt de confuzie şi haos 🙂 🙂

Genial mi s-a părut Valentin Mihalache, în rolul lui Antipholus. Nu vreau să fiu nedreaptă, pentru că toţi au fost fantastici. Dar el… felul în care a ştiut să joace două roluri şi, totuşi, unul singur, expresivitatea feţei şi a gesturilor, energia vie emanată prin simpla prezenţă…. genial de-a dreptul! Cred că m-am îndrăgostit 🙂  Mai vreau la Masca. Sigur mai vreau! Şi data viitoare voi avea şi aparatul foto la mine, pentru că o fotografie valorează mult mai mult decât o mie de cuvinte. Mai ales că piesa de ieri a fost un cadou superb oferit cu ocazia Zilei Bloggerilor şi au fost o muuuulţime la eveniment. Şi tot data viitoare promit să fiu mai îndrăzneaţă şi să mă prezint tuturor. Aseară n-am avut curaj 😀

We’ll be home for Christmas…. :)

We’ll be home for Christmas…

Da, aşa se pare… acasă la mine. La noi. Cu brad împodobit de noi doi, cu mâncare (mai mult sau mai puţin) făcută de noi. Vom fi acasă. Amândoi. Offf, ce an greu a fost ăsta… Incredibil! Nu ştiu unde au dispărut zilele, am impresia că m-am trezit dintr-un somn lung şi greu, plin de vise negre şi urâte. Numai când încerc să mă gândesc, mă iau durerile de cap. Ştiu că au fost şi clipe frumoase, ştiu asta, doar că e greu să-mi arunc privirea peste munţii de supărare şi chin ce m-au înconjurat, până de curând. Singura mea realizare, pe anul ăsta, e că am reuşit să mă menţin pe linia de plutire. Sigur, cu unele guri zdravene de apă luate atunci când mă aşteptam mai puţin, doar sunt om şi nici puteri fantastice nu am. Mulţumesc lui Doamne-Doamne că a avut grija de ai mei şi i-a ţinut sănătoşi, în lipsa mea. Da, am lipsit, mai ales moral, pentru că abia am fost în stare să am grijă de mine şi de ghemotocul acela de blană, numit Fifi, ce mă urmărea pretutindeni cu ochii mari şi nedumeriţi.  

Şi săptămâna asta e atât de frumoasă… de fapt, aşa e totul de o bună perioadă încoace. Nici nu îndrăznesc să-mi  fac vise mai mari decât am deja, mi-e teamă să nu se spulbere totul şi nu apuc nici să mă bucur de tot ce am. Vreau doar colinde, brad frumos, mâncare bună, om drag lângă mine şi linişte. Atât îmi doresc, la sfarşitul acestui an zgomotos şi năbădăios. Nu ştiu cum va fi următorul, nici nu concep să gândesc aşa departe. Am găsit un nou sens expresiei „trăieşte clipa“. Nu ştiu cât o fi de bine, însă nu pot face altceva acum. Am plâns prea mult, prea m-am dat cu capul de pereţi încercând să rezolv probleme care nu ţineau de mine şi le-am dat la o parte pe cele care mă priveau direct. Exact, total pe dos. Mă mir că n-am luat-o razna la propriu. Mai ales eu, care ştiam sigur că tot ce putea fi rău în viaţa mea trecuse şi n-aveam să mai trec printr-o perioadă neagră niciodată. Nu mă sperii de greutăţi, însă am avut atât de multe, în ultima vreme, încât mi se părea că deja nimic nu mai poate întrece limita răbdării mele. Şi slavă Domnului…. eu n-am răbdare. Cel puţin aşa-mi închipuiam, până acum câteva luni.

Acum pare să se aşeze totul. Evident, mai e mult până la liniştea aceea îngerească şi dătătoare de speranţă naivă şi pură, însă e linişte. În fiecare zi. Ceea ce e bine, pentru că mă ajută să mă pun pe picioare şi să încep să-mi din nou seama de ceea ce-mi doresc. De la viaţă, de la oamenii din jur, de la sufletul meu. Şi e mare lucru. Cel puţin pentru mine şi cel puţin acum. Abia aştept să împodobim casa. Deja am pus ici-colo o carte poştală îngreunată de zăpadă desenată, un maimuţoi năzdrăvan, o beteală înfăşurată pe o lumânare. Am un om de zapadă şi un moş Crăciun din ciocolată, ce privesc pe fereastră, aşteptându-i pe cei adevăraţi. Vreau să fac oameni de zăpadă, îngeraşi cu aripi imaginare, vreau să patinez cu patinele mele noi, cărora le ghicesc forma în sacul moşului 🙂 Şi dacă n-or fi patine, pot fi cărţi. Sau zâmbete aruncate pe o îmbrăţişare dăruită strâns, din toată inima. Sau priviri pline de iubire, ce mi se odihnesc pe frunte. Sau globuri transparente, cu fulgi de nea înăuntru, zbenguindu-se în ritmul muzicii. Sau jucării pentru Fifi a mea, să am cu ce o alerga prin casă sau pe afară, până se va aşeza istovită pe un colţ de bordură. Sau o mâncare bună, cu un pahar de vin fiert lângă, să ne înmoaie sufletul obosit de atâtea încercări. Şi din nou vreau linişte. E cea mai preţioasă, dar nu poate fi cumpărată nici cu toţi banii din lume. O vreau în jurul nostru, să ne înconjoare, blândă şi bună, ocrotitoare şi dătătoare de somn lin şi viaţă dulce. Nu contează necazurile, atâta vreme cât ai lângă tine un umăr pe care ştii că te poţi sprijini şi o mână întinsă către tine, în vremuri de restrişte.

Îl aleg pe Gabriel Aldea :)

Pe scurt: sunt în juriul care va alege un blogger. Unul romantic sau unul amuzant. Iar unul din ei (cel mai amuzant sau cel mai romantic) va pleca la Amsterdam sau la Paris, într-o mini-excursie fantastică. Veţi găsi aici: http://www.blogjuan.ro/ poveştile lor, una mai frumoasă ca alta. Sau una mai amuzantă decât alta.

Ştiu că umorul e foarte apreciat la o persoană cu care îţi împarţi viaţa. Dar şi la un actor de comedie foarte bun. Dacă le ai pe ambele la un loc, cu atât mai bine. Sincer, îmi doresc ca cel de lângă mine să fie şi sensibil. Sau mai mult sensibil, de multe ori, decât amuzant. Să mă facă să mă simt bine, cu umorul de rigoare, atunci când e cazul, dar şi cu sensibilitatea de nepreţuit atunci când glumele nu-şi mai au locul şi o îmbrăţişare valorează mai mult decât orice. Am citit poveştile înscrise în campania Danone Cremosso şi una m-a impresionat teribil. Pentru că e sinceră (nu spun că celelalte nu ar fi) dincolo de vorbele aşternute în paginile virtuale. Arată sentimentele unui om ce ştie că persoana de langa el îl ajută să dea ce are mai bun. Pentru că aşa e şi în viaţă: poţi fi un om superb, dar degeaba, dacă cei pe care-i aşezi lângă tine, de-a lungul timpului, sunt nişte lepre. Ai nevoie de oameni asemeni ţie. Sensibili, înţelegători, devotaţi, cu sufletul mare. Şi ei nu vor face altceva decât să te scoată şi mai mult în evidenţă, iar resursele tale sufleteşti vor fi mult mai mari. Vei avea şi mai multă iubire de dăruit. Pentru că înfloreşti atunci când iubeşti. Nu e doar un clişeu, este ceva verificat pe propria inimă şi în propriile trăiri. Gabriel Aldea a scris exact ceea ce aş fi scris şi eu. A spus exact ceea ce simt eu şi ceea ce mi-aş dori să am, la distanţă de doar o întindere de mână, pentru tot restul vieţii. Pentru că toate celelalte se realizează în timp, dacă sufletul tău este liniştit şi iubit, aşa cum i-a fost menit să trăiască, de la începutul începuturilor. Îl susţin pe Gabriel din toată inima şi sper să câştige, pentru a continua la Paris, ceea ce a început , atât de frumos, în Romania. Să iubească.

Cuvinte bune

 

Aş putea descrie ziua de ieri cu o mulţime de cuvinte. Şi toate ar fi la fel în sufletul meu, pentru că formau un tot: nerăbdare, speranţă, aşteptare, teamă, bucurie, întrebări, îmbrăţişări, vise, relaxare, sărutări, veselie, lacrimi, uşurare, linişte.

Iar ziua de azi ar avea un singur cuvânt, ce le îmbrăţişează pe toate cele de mai sus: iubire 🙂

Acuşica :)

Afară răsună o alarmă de maşină. De mai bine de un sfert de oră îmi răvăşeşte gândurile şi-aşa întoarse pe dos de ultimele zile. Sunt puţin confuză. Pentru că abia te aştept, îmi întind braţele spre ceea ce este încă o himeră azi, dar o copleşitoare prezenţă mâine. Îmi doresc totul atât de mult şi, totuşi, am o teamă inexplicabilă pentru ceea ce va urma. Pândesc zilele, orele, minutele. Secundele mi se par prea chinuitoare, asa încât încerc să nu le mai bag în seamă, prea îmi întorc cu josu-n sus tot ceea ce vreau să fac. E soare cu ceaţă azi, dar e bine. Îmi mai încălzeşte ochii şi simţurile, amorţite de atâta singurătate şi dor. Cu toate că acesta e locul meu de refugiu şi de aşternut gândurile, nu-mi permit să scriu chiar tot ceea ce gândesc. Ar fi prea mult şi cine m-ar citi ar rămâne cu o totală contradicţie, deşi eu aş şti sigur că m-am exprimat aşa cum trebuia. Pentru că aşa mă simt acum: o contradicţie totală. Îmi doresc să treacă cât mai repede timpul ce a rămas între noi doi şi, cu toate acestea, dacă mi-ar sta în putere, aş mai aşeza, înaintea lui mâine, încă o zi de azi. Încă o zi de răgaz pentru sufletul meu, topit de dorul tău şi înfricoşat de ceea ce va fi. E totul pregătit. Parca am aşteptat o persoană o viaţă întreagă, aşa am dereticat peste tot, am şters praful de pe lucruri reale şi imaginare, am aranjat cărţi şi file de poveste în inima mea, am scuturat toate covoarele toamnei, să le găseşti primenite de toate gândurile rele. Sunt acolo unde am fost mereu, în pragul casei, zâmbind, cu braţele întinse şi sufletul tremurând. Dar nu mai sunt chiar aceeaşi, timpul m-a schimbat putin. Dureri au trecut peste mine, lacrimi mi-au înecat obrajii şi raze de soare mi i-au uscat, atunci când vremea se încălzise în jurul meu. Poate sunt şi puţin mai înţeleaptă, nu am de unde să ştiu. Cred că poţi dovedi înţelepciunea, nu o poţi arăta ca pe un obiect de preţ, închis într-o casetă de bijuterii. Doar iubirea nu mi s-a schimbat. E puţin mai domoală, mai temătoare faţă de necunoscut, dar mai încrezătoare faţă de lumea întreagă. Şi cum îţi spuneam şi azi…. mi-e dor de tine şi te aştept acasă. Şi, după cum ai răspuns tu…. mâine ne vedem. Acuşica….

E soare… şi e bine….

E bine să te trezeşti după o noapte agitată, cu zeci de coşmaruri şi să poţi zâmbi. E bine să nu mă mai gândesc atât de mult la lucruri rele şi doar să aştept… o zi… Ea ştie când să apară şi de aceea nu mă mai îngrijorez şi doar zâmbesc. Îmbrăţişez noua stare de spirit şi nu mă mai întreb cum va fi ceea ce va veni. Pentru că schimbarea e bună şi va aduce fapte noi, bănuite, aşteptate, dorite. Sunt momente în care visez cu ochii deschişi la ce va fi. Aşa cum visam, atunci când eram mică, la biciclete, excursii în ţări fantastice sau comori bine ascunse. Îmi sprijineam bine coatele de pervazul geamului, fixam orizontul şi începeam să visez. Visele erau colorate, ţesute în fir de argint, stropite cu albastrul cerului şi verdele ierbii. Mai adăugam un pic de roşu, de la merele bine coapte şi dulceaţa clătitelor mamei şi totul era perfect. Puteam trăi acolo pentru o veşnicie, nu-mi era foame, nu-mi era sete, totul era la picioarele mele. Ca şi acum… toate cele de mai sus, plus multe altele, dobândite în toţi anii mei de viaţă s-au adunat la un loc, ca un bulgăre magic, ce se rostogoleşte la vale de pe un munte înalt. În drum nu va doborî nimic, nu va răni pe nimeni. Doar va sălta uşor peste locurile cu drumuri proaste, va ocoli şi mai uşor oamenii cu influenţă negativă. Iar la finalul drumului se va depune la picioarele cuiva. Ştie el unde să meargă, deşi nu i-am dat niciun sfat. Pentru că totul se simte şi se trăieşte. Şi când în jur e atâta iubire, atâta înţelegere, atâta siguranţă…. cum să nu știi că e bine? 🙂

Time bubble

În faţa blocului meu se întâmplă toate lucrurile interesante. Acolo se vede cel mai bine luna plină, pe acolo trec toate motoarele faine şi bicicletele fabuloase, căţeii cu coada stufoasă şi ţantoşă. Acolo sunt magazinele cu preţuri mici, piaţa cu strugurii ăia buni de tot, care se numesc Ceasla, locurile acelea misterioase unde se repară ceasuri de tot felul (ceasornicării le spune, nu? 😛 ), parcul imens, trotuarele largi (unele pline cu caca canin, din păcate – nu scuzaţi cacofonia, vă rog!!). 

Problema mea este următoarea: Doamna Cutiuţa Oanei are vedere doar în spatele blocului 🙂  Oana sunt eu, Doamna Cutiuţă e garsoniera unde stau. Iar cele de mai sus, plus alte o mie de nimicuri pe care nu le puteam vedea, mă făceau să mă încrunt rău de oftică, până azi-dimineaţă. Azi-dimineaţă m-am trezit devreme, m-am spălat pe cap şi m-am oprit în balcon, la o gură de aer. Şi era linişte. O linişte cum n-am prins eu acolo nici în miezul nopţii de vară, când n-aveai chef să mişti, simţind aerul curgând pe spate şi luându-se la întrecere cu transpiraţia. Frunzele copacilor erau răscolite de un vânt jucăuş, ce nu se grăbea nicăieri. Undeva, departe maşinile se întreceau, în drumul spre locurile de muncă ale stăpânilor, dar nu tulburau cu nimic pacea din spatele blocului meu. Nici câinii nu s-au îndurat să „vorbească”, de teamă să nu sperie vântul. Probabil le plăcea şi lor foşnetul frunzelor. Am stat pe geam câteva minute, cu urechile ciulite şi ochii căscaţi a mirare adormită către cerul luminat de zorii dimineţii. Am avut my own time bubble this morning.  Şi încă zâmbesc amintindu-mi.