Praf de vise


Pe tot drumul
nu e nimic… doar eu
cu o păpușă veche în mână,
târându-i picioarele zdrențuite pe jos,
fără pic de putere,
și mi-e greu sufletul
ca o piatră de moară…
o târăsc și pe ea după mine,
cu cealaltă mână,
iar funia îmi zdrelește carnea,
fără să simt sângele cald
ce îmi inundă urmele de pași.
Nu stiu dacă ar trebui să-mi deschid ochii,
oricum nu văd drumul din fața mea,
văd doar în gânduri
cum se agită,
cum își strigă mut
zecile de întrebări,
văd visele strivindu-se
de pereții reci și goi
unde, odată, erau agățate zâmbetele noastre.
Nu mai am forță să merg,
nu mai am motiv să rămân,
nu stiu încotro să mă îndrept
… umbra mea s-a oprit,
privindu-mă cum mă îndepărtez,
nu mai vrea să mă urmeze,
își dorește noroc
și știe că al meu a murit,
știe că ceea ce îmi doresc e în brațele mele vlăguite
și, totuși, nu îmi aparține.
Degetele mele trasează linii în praf,
așa cum o făceau și pe obrajii tăi,
linii fierbinți de sărutări
și amprente de dor pe buzele tale,
iar o nălucire mă învăluie,
mă împinge înainte,
spre necunoscut.
Și merg în neștire
și sper
și visez
și mă rog să nu mai doară.

Anunțuri

A nimănui


Adorm în brațele toamnei, așteptându-te…
Culorile îmi inundă părul
și soarele zâmbește nepăsător,
fugind spre infinit.
Se face frig
și tu nu mai vii
să te așezi lângă mine
pe frunzele uscate,
sub bruma rece din ochii mei.
Suspin, dar lacrimi nu mai am,
au udat pământul țeapăn
și-au crescut umbre peste mine,
iar copacii tăcuți
mi-au privit dorul
și mi-au acoperit fruntea
a uitare.

De toamnă?


E toamnă, da. A trecut un an de atunci. De când lumea mea era întoarsă cu josul în sus. Au trecut doi ani de când eram fericita. Sau credeam că sunt fericită. Asa a trecut fiecare an, cu bunele și relele lui. Aproape a trecut și cel de acum, fără să-mi dau seama dacă am reușit să fac ceva cu viața mea, așa cum îmi promisesem la începutul lui. Dar sunt liniștită. Poate asta valorează mai mult decât orice altceva. Am avut parte de prieteni, de oameni dragi, de surprize ce mi-au încălzit sufletul, de vorbe calde, de momente de tristețe, de dor, de inspirație. Mă întreb ce urmează. A venit toamna, o așteptam atât de mult. Pentru că e urmată de iarnă. Niciodată nu mi-am dorit mai mult să vină repede iarna. Și se pare că se apropie, fără să bage în seamă nerăbdarea mea. Se mai poticnește, se mai oprește să-și lege șireturile la bocanci, să mai culeagă câteva frunze verzi, uitate în toamna de acum. Dar vine. Îmi face cu mâna de departe, zâmbește și îmi scrie pe cer: ai răbdare… ajung imediat…. Și îmi aduce clipa mea de eliberare, prietenii, îmbrățișările, poveștile, magia, zâmbetele, noi începuturi. Dorul acela de nepotolit se va domoli încet, încet, totul se va așeza, calm și eu voi fi iar acolo unde mi-am dorit să fiu. În pace cu mine însămi.

Fericirea se gaseste oriunde


M-am intalnit, deunazi, cu un vechi prieten. Un om incercat de viata, cu o familie normala, cu un trecut adolescentin ca oricare altul. Un baiat ce a devenit barbat si apoi sot si tata. Atat de frumos. In zambet, in privire, in gesturi, in vorbe, in suflet. Mi-a placut felul in care isi strangea baiatul la piept. Felul in care explica ceea ce il doare, modul in care stia sa ma asculte. Mi-am dat seama ca anii nu au trecut degeaba pentru el. Mi-am dat seama ca femeia pe care o iubeste este atat de norocoasa. Sper doar sa stie cat de mult o iubeste si sa-l rasplateasca la fel. Pentru ca sunt o familie asa armonioasa si cladita atat de durabil, incat am ramas fara cuvinte. Il urmaream cum imi povesteste cat de dor ii este de ea (ea lucreaza in afara tarii), cat de mult o asteapta sa vina acasa si cat de greu se descurca baietelul lor cu dorul de mama. Dar totul era asa simplu si cu atata dragoste spus, incat mi-au dat lacrimile. S-a uitat mirat la mine, probabil ca il surprinsesem si nu a spus nimic. A continuat sirul povestirii calm, asezat. A fost atat de barbat in ochii mei, cum nu am crezut vreodata ca va fi. Ne stim de multa vreme, din vremea in care adolescenta isi facea de cap cu noi. Stiam ca este nehotarat si cuceritor; avea si cu ce, sarmul si ochii lui frumosi puteau fi cu greu egalati. Si uite-l acum, senin si iubitor, m-a surprins asa placut….  Fericirea se gaseste peste tot si in toate. Si ce bine ca exista asemenea surprize….

Drum nou


Altul. Alt drum nou, pe care încep să merg încet-încet, cu pași de bebeluș abia ridicat în două picioare, clătinat și nesigur. Dar nesiguranța mea se referă doar la pașii ce vor urma. Planul e deja stabilit. Acum trebuie urmat și aici e nevoie de curaj. Trebuie să trag aer în piept, să îmi înalț privirea și să fac ceea ce trebuie.

Acum câțiva ani mi-am jurat să nu mai fac așa ceva de una singură, fără să am pe cineva care să-mi întindă mâna să mă susțină, atunci când mă împiedic, fără să-mi zâmbească, atunci când noaptea pare să nu se mai risipească. Dar sunt nevoită să uit ce mi-am jurat și să încep un nou drum singură. Mă doare asta, așa cum nu știe nimeni, nici măcar sufletul ce trebuia să-mi fie alături, dar a ales să plece. Atât de rău, încât simțurile îmi sunt amorțite și mă duce înainte doar suflul speranței că totul se va schimba și eu voi fi, din nou, puternică și pregătită să-mi abandonez inima în îmbrățișarea cuiva, una care nu va mai strânge atât de tare, încât să o lase fără aer.

Nu știu ce să fac să fie bine. Îmi voi da seama pe parcurs și sper să am înțelepciunea de a alege corect. Și trebuie să aleg acum, fiindcă totul a fost prea rău în ultima vreme, aerul prea otrăvit, sufletul e oricum, deja, bucăți. Am citit undeva, ieri, câteva rânduri: „Băiatul o roagă pe fată să îl ierte, iar ea-l îndeamnă să arunce un pahar pe jos și să-l spargă. Și după ce paharul se sparge, îi zice: Acum spune-i iartă-mă… și vezi dacă va reuși să se lipească la loc”. Atât de adevărat. Și atât de trist. Am permis să fiu luată drept paharul care se sparge, de atâtea ori, încât toată sticla aceea a devenit un praf fin și paharul nu se mai reface. Poate așa spun acum, poate în timp totul se va schimba. Sau poate nu. Dar eu sper, pentru că știu că merit mai mult și, orice greșeală aș fi făcut, mi-am răscumpărat-o prin toată această perioadă grea ce a trecut peste mine. Dacă cineva are ceva să-mi reproșeze, eu ascult. Însă până atunci eu spun că e destul. Chiar dacă doare cumplit ce trebuie să las în urmă…… e timpul pentru mine….

….. este despre toate astea….


Despre zâmbet. Cu ochii larg deschişi şi bucuroşi la culme. Cu mâna întinsă cu atâta dor, încât nimic pe lumea asta nu va reuşi să-l depăşească. Dar şi cu sufletul deschis, asemeni unei cărţi necitite, aşteptate cu nerăbdare şi parcursă cu aviditate de mintea pasionată de lectură. Este despre vorbele bune şi blânde, despre lacrimile vărsate, atunci când e greu şi totul pare de nepătruns. Despre ţigara de dimineaţă şi privirea somnoroasă. Despre sărutul din noapte, când te trezeşti şi îl vezi lângă tine şi simţi că nu mai poţi dormi deloc dacă nu-i săruţi încet părul răvăşit de vise. Este despre mesajele scurte, dar scrise complice, cu surâsul inevitabil agăţat de colţul gurii, pentru că doar aşa le poţi trimite şi doar aşa îşi pot găsi destinaţia. Despre plimbările în aer rece de iarnă, în parcul golit de lume, dar umplut de conversaţiile noastre. Despre obrajii roşii de copil, alergând pe trotuarul pustiu, după vreo pasăre rătăcită. Despre privirea aruncată din bucătărie, atunci când te opreşti din treaba pentru două secunde, să îl vezi urmărind un film,  concentrat şi totuşi atât de amuzant, încât te apucă râsul. Despre îmbrăţişarile din fiecare zi şi încurajările din fiecare clipă, fiindca viaţa trebuie trăită. Este despre înfrigurarea cu care deschizi uşa, să-l descoperi acolo, pe canapea şi atunci să-ţi dai seama că totul e real şi nu mai există nici măcar iluzia că ar fi plecat undeva, departe, aşa cum îţi închipuiai în drumul spre casă. Iubirea…. este despre toate astea. Şi despre infinit mai mult.

Cuvinte bune


 

Aş putea descrie ziua de ieri cu o mulţime de cuvinte. Şi toate ar fi la fel în sufletul meu, pentru că formau un tot: nerăbdare, speranţă, aşteptare, teamă, bucurie, întrebări, îmbrăţişări, vise, relaxare, sărutări, veselie, lacrimi, uşurare, linişte.

Iar ziua de azi ar avea un singur cuvânt, ce le îmbrăţişează pe toate cele de mai sus: iubire 🙂