We’ll be home for Christmas…. :)


We’ll be home for Christmas…

Da, aşa se pare… acasă la mine. La noi. Cu brad împodobit de noi doi, cu mâncare (mai mult sau mai puţin) făcută de noi. Vom fi acasă. Amândoi. Offf, ce an greu a fost ăsta… Incredibil! Nu ştiu unde au dispărut zilele, am impresia că m-am trezit dintr-un somn lung şi greu, plin de vise negre şi urâte. Numai când încerc să mă gândesc, mă iau durerile de cap. Ştiu că au fost şi clipe frumoase, ştiu asta, doar că e greu să-mi arunc privirea peste munţii de supărare şi chin ce m-au înconjurat, până de curând. Singura mea realizare, pe anul ăsta, e că am reuşit să mă menţin pe linia de plutire. Sigur, cu unele guri zdravene de apă luate atunci când mă aşteptam mai puţin, doar sunt om şi nici puteri fantastice nu am. Mulţumesc lui Doamne-Doamne că a avut grija de ai mei şi i-a ţinut sănătoşi, în lipsa mea. Da, am lipsit, mai ales moral, pentru că abia am fost în stare să am grijă de mine şi de ghemotocul acela de blană, numit Fifi, ce mă urmărea pretutindeni cu ochii mari şi nedumeriţi.  

Şi săptămâna asta e atât de frumoasă… de fapt, aşa e totul de o bună perioadă încoace. Nici nu îndrăznesc să-mi  fac vise mai mari decât am deja, mi-e teamă să nu se spulbere totul şi nu apuc nici să mă bucur de tot ce am. Vreau doar colinde, brad frumos, mâncare bună, om drag lângă mine şi linişte. Atât îmi doresc, la sfarşitul acestui an zgomotos şi năbădăios. Nu ştiu cum va fi următorul, nici nu concep să gândesc aşa departe. Am găsit un nou sens expresiei „trăieşte clipa“. Nu ştiu cât o fi de bine, însă nu pot face altceva acum. Am plâns prea mult, prea m-am dat cu capul de pereţi încercând să rezolv probleme care nu ţineau de mine şi le-am dat la o parte pe cele care mă priveau direct. Exact, total pe dos. Mă mir că n-am luat-o razna la propriu. Mai ales eu, care ştiam sigur că tot ce putea fi rău în viaţa mea trecuse şi n-aveam să mai trec printr-o perioadă neagră niciodată. Nu mă sperii de greutăţi, însă am avut atât de multe, în ultima vreme, încât mi se părea că deja nimic nu mai poate întrece limita răbdării mele. Şi slavă Domnului…. eu n-am răbdare. Cel puţin aşa-mi închipuiam, până acum câteva luni.

Acum pare să se aşeze totul. Evident, mai e mult până la liniştea aceea îngerească şi dătătoare de speranţă naivă şi pură, însă e linişte. În fiecare zi. Ceea ce e bine, pentru că mă ajută să mă pun pe picioare şi să încep să-mi din nou seama de ceea ce-mi doresc. De la viaţă, de la oamenii din jur, de la sufletul meu. Şi e mare lucru. Cel puţin pentru mine şi cel puţin acum. Abia aştept să împodobim casa. Deja am pus ici-colo o carte poştală îngreunată de zăpadă desenată, un maimuţoi năzdrăvan, o beteală înfăşurată pe o lumânare. Am un om de zapadă şi un moş Crăciun din ciocolată, ce privesc pe fereastră, aşteptându-i pe cei adevăraţi. Vreau să fac oameni de zăpadă, îngeraşi cu aripi imaginare, vreau să patinez cu patinele mele noi, cărora le ghicesc forma în sacul moşului 🙂 Şi dacă n-or fi patine, pot fi cărţi. Sau zâmbete aruncate pe o îmbrăţişare dăruită strâns, din toată inima. Sau priviri pline de iubire, ce mi se odihnesc pe frunte. Sau globuri transparente, cu fulgi de nea înăuntru, zbenguindu-se în ritmul muzicii. Sau jucării pentru Fifi a mea, să am cu ce o alerga prin casă sau pe afară, până se va aşeza istovită pe un colţ de bordură. Sau o mâncare bună, cu un pahar de vin fiert lângă, să ne înmoaie sufletul obosit de atâtea încercări. Şi din nou vreau linişte. E cea mai preţioasă, dar nu poate fi cumpărată nici cu toţi banii din lume. O vreau în jurul nostru, să ne înconjoare, blândă şi bună, ocrotitoare şi dătătoare de somn lin şi viaţă dulce. Nu contează necazurile, atâta vreme cât ai lângă tine un umăr pe care ştii că te poţi sprijini şi o mână întinsă către tine, în vremuri de restrişte.

Anunțuri