Gânduri strâmbe, amestecate drept


E drăguț să ai caștile în urechi, în timp ce mergi cu tramvaiul sau cu trenul. Experiența cu tramvaiul, cel puțin, e recentă. Aseară am avut un drum de făcut și căștile mi-au ținut companie, ca întotdeauna. Ascultam superba melodie a celor de la U2, devenită deja preferata mea din ultima lună. Tramvaiul era aproape gol, deși ceasul arăta puțin peste ora 20,00. Cei mai mulți călători aveau priviri obosite și o atitudine resemnată, de parcă noaptea căzută mai devreme peste ei le-ar fi moleșit simțurile și gândurile. Îi priveam, pe fiecare în parte și doar cîțiva adolescenți, nu mai mari de 17-18 ani erau veseli și păreau fără griji. Ce griji le-ar fi putut întuneca chipurile, totuși?

În fața mea era un bărbat puțin neliniștit, scrutând noaptea de după geamurile murdare, de parcă aștepta să se întâmple ceva sau căuta pe cineva. Ceva chiar s-a întâmplat, pentru că la una din stații au urcat controlorii. Controversate ființe controlorii ăștia, zău așa! Poți să-i ghicești în mulțime, chiar dacă nu stau împreună. Ceva îi da de gol, deși n-aș putea spune ce anume. Nu știu cum, dar unul din ei a venit direct la bărbatul neliniștit și la mine. Știu că spunea ceva și mă distram, în gândul meu, urmărindu-i buzele cum se mișcă, dar nereușind să prind nici măcar un sunet. Cei de la U2 își făceau bine datoria și-mi umpleau auzul cu versurile lor, parcă luate din sufletul meu. Mi-am scos cardul, l-am dat la verificat și am rămas cu mâna întinsă pentru a-l primi inapoi. Gesturi blazate, pe care n-aș fi crezut că le voi vedea la mine. Însă aseara mi-am dat seama că au apărut. Se pare că rutina, în anumite cazuri, se instalează iremediabil. Ca și rutina controlorilor, de altfel, pentru că acel bărbat a coborât cu ei, la următoarea stație, neavând bilet. Rutina de genul acesta nu poate fi evitată, din păcate. Trebuie să ai card valabil de călătorie, trebuie validat, trebuie prezentat controlorilor. Trebuie, trebuie, trebuie… pentru că asta e mersul lucrurilor. Dar se poate evita rutina, în alte cazuri. Și asta vreau să și fac. Trebuie să se schimbe ceva și trebuie luate lucrurile ca atare și trebuie să mă adaptez din mers. Pentru că acest „trebuie” aici e egal cu „necesar”. Ceva se va schimba, însă eu sper că totul va rămâne. Vreau doar să am șansa de a face parte din schimbare, de a zâmbi mereu, de a schimba rutina, de a arăta că totul poate rămâne așa cum a fost, deși unele lucruri se vor schimba total. Și stiu că asta e ceva realizabil pentru că, în fond, totul este foarte simplu. E de ajuns să vrei să fie bine, să vrei să te lași sprijinit și să sprijini, la rândul tău. E de ajuns să îți deschizi inima și să crezi în ceea ce poate fi făcut. Să iei ce îți oferă viața și să-ți modelezi propriul destin. Nu va fi perfect, marginile vor fi colțuroase, adeseori, adânciturile îți vor părea o dată gropi, o dată doar mici hopuri, atmosfera nu va fi mereu senină. Dar toate reușitele și toate eșecurile se vor topi într-un cockteil cu nuanțe nemaivăzute, cu gust dulce-acrișor, având parfumul tău. Și nu-ți vei mai dori să guști altceva.

E soare… şi e bine….


E bine să te trezeşti după o noapte agitată, cu zeci de coşmaruri şi să poţi zâmbi. E bine să nu mă mai gândesc atât de mult la lucruri rele şi doar să aştept… o zi… Ea ştie când să apară şi de aceea nu mă mai îngrijorez şi doar zâmbesc. Îmbrăţişez noua stare de spirit şi nu mă mai întreb cum va fi ceea ce va veni. Pentru că schimbarea e bună şi va aduce fapte noi, bănuite, aşteptate, dorite. Sunt momente în care visez cu ochii deschişi la ce va fi. Aşa cum visam, atunci când eram mică, la biciclete, excursii în ţări fantastice sau comori bine ascunse. Îmi sprijineam bine coatele de pervazul geamului, fixam orizontul şi începeam să visez. Visele erau colorate, ţesute în fir de argint, stropite cu albastrul cerului şi verdele ierbii. Mai adăugam un pic de roşu, de la merele bine coapte şi dulceaţa clătitelor mamei şi totul era perfect. Puteam trăi acolo pentru o veşnicie, nu-mi era foame, nu-mi era sete, totul era la picioarele mele. Ca şi acum… toate cele de mai sus, plus multe altele, dobândite în toţi anii mei de viaţă s-au adunat la un loc, ca un bulgăre magic, ce se rostogoleşte la vale de pe un munte înalt. În drum nu va doborî nimic, nu va răni pe nimeni. Doar va sălta uşor peste locurile cu drumuri proaste, va ocoli şi mai uşor oamenii cu influenţă negativă. Iar la finalul drumului se va depune la picioarele cuiva. Ştie el unde să meargă, deşi nu i-am dat niciun sfat. Pentru că totul se simte şi se trăieşte. Şi când în jur e atâta iubire, atâta înţelegere, atâta siguranţă…. cum să nu știi că e bine? 🙂

Pauză…


Sunt în așteptare. Aștept să treacă timpul, aștept să vii acasă, aștept să-ți dai seama dacă mă mai iubești. Aștept să nu mai plâng, aștept să adorm fără să mă pot sufoca, aștept visele bune și frumoase, aștept să fie bine. Aștept să se întâmple toate, fiindcă nu pot mai pot face, eu singură, nimic. Și mă omoară așteptarea asta, pentru că îmi scapă totul printre degete. Sunt atât de optimistă, știu că așteptarea e bună, de cele mai multe ori, știu că totul va fi bine, atât de bine, cum nici nu ne-am închipuit vreodată că va fi. Însă, în același timp, mă tem de atât de multe lucruri. Mă tem că ai să spui „nu”. De asta mă tem cel mai mult. Că vei înceta să speri, înainte să încerci a o face. Mă tem că vei alege să închizi ochii și să mergi mai departe, înainte să vezi, măcar, cât de frumos poate fi. Și cât de mult merităm toate astea. Împreună. Știu, am mai vorbit despre aceste lucruri. Am stabilit deja că trebuie să ne gândim. Însă eu nu am nevoie de gândire. Eu știu deja ce vreau: știu că vreau totul, iar „totul” te include. Nu exista fără tine. Fără tine, toate astea sunt asemeni unei cărți fără coperți, asemeni unei flori fără cineva lângă ea, să o admire. Totul e incomplet, fără tine. Nu vreau nimic, daca tu nu ești aici, să-mi dai tot. Nu știu cum să fiu fără tine. Pot respira, pot lucra, pot adormi și mă pot trezi singură. Se numește instinct de supraviețuire. Dar tu ești mereu acolo, mă veghezi mereu, te regăsesc întotdeauna. Și, totuși, nu știu să fiu eu, fără tine. Îmi doresc să pot face ce vreau cu timpul. Și nu, nu l-aș da înapoi, ci înainte. Până în clipa în care te voi revedea. Pentru că atunci îmi vei vedea inima așezată în palmele tremurânde. Îți vei da seama atunci, într-o secundă, cât de mult te-am așteptat și îți vei da seama, tot atunci, că nici nu ai plecat, măcar. Pentru că sufletul tău va fi acasă, acolo unde-i este cel mai bine. Lângă al meu.

Manifest pentru iubirea noastră


Știu că nimic nu a dispărut. Da, poate unele sentimente s-au schimbat, e inevitabil. Depărtarea face asta, schimbă oamenii. Uneori în bine, alteori în rău. Dar ceea ce trebuie să rămână va fi ascuns acolo, în sufletul tău și tu știi că îți vei lua puterea de acolo. Din grăuntele de rațiune amestecat cu multă dragoste și cu și mai mult dor. Știi că te așteaptă acasă o îmbrățișare iubitoare, acea îmbrățișare caldă ce te face să uiți de tot și de toate. Mâinile acelea, întinse spre tine ca spre o adiere de aer parfumat, ce te învăluie și te binedispune. Vreau îmbrățișarea aceea de duminică dimineața, atunci când nu se aude nimic de afară și toată lumea e prinsă, încă, în vise dulci. Atunci când mă privești cu ochii deschiși pe jumătate, odihnindu-ți capul în perna pufoasă, cu părul adorabil răvășit de mișcările nopții. Întinzi mâna și mă tragi spre tine, la pieptul tău cald și îți afunzi nasul în părul meu, căutând aroma somnului și șoptind moale: „Mai dormi puțin, păsărică…” Iar după 5 minute, abandonezi lupta cu dimineața și mă întrebi zâmbitor și, în același timp, convingător: „Cafea….??” Cum să rezist la așa ceva? Mai ales când mă dezvelești și mă împingi jos din patul mare cât o împărăție fantastică? Cum să mă opun unei asemenea desfășurări de forțe mai presus decât mine? 😛 Vreau asta… și multe altele. Știi că merităm. Și nu e doar un slogan dintr-o reclamă ieftină. Este purul adevăr. Avem ceva special și merităm ceva special. Merităm o șansă reală, merităm ceea ce ne poate oferi viața, zi de zi, merităm o iubire superbă. Știu că putem avea asta. O cred din tot sufletul. Și tu știi asta. Pentru că te știu hotărât, ambițios, cu o putere de muncă extraordinară. Ești sensibil, puternic, devotat, cu atât de mult bun simț, crescut atât de frumos. Știu că te-am ales pentru umorul tău, ironiile fine și zâmbetul atrăgător, pentru felul în care știi să te pui în valoare, atât sufletește, cît și fizic. Și ți-am mai zis eu de multe ori că ești superb și mi-e teamă să nu te fure vreuna, la cât ești de frumos 😛 Nu mi s-a schimbat părerea, ești același om superb dintotdeauna 🙂 Știu de ce te-am ales. Și știu că n-am greșit. Știu că m-ai ales pentru că sunt ceea ce-ți doreai. Și sunt sigură că mai sunt și acum acea persoană, sunt sigură că mă dorești la fel mult și îți dorești la fel de mult să-ți fiu alături. Culoarea părului se poate schimba, greutatea poate varia, oamenii din jurul tău pot fi, mereu, alții. Însă ceea ce simțim rămâne. Sunt atât de convinsă de ceea ce avem, de ceea ce putem face împreună, de echipa de neînvins pe care o formăm, încât totul e mai presus de cuvinte. Și faptele vor vorbi singure, clar și răspicat. Trebuie doar să fim împreună. Iar atunci când totul va veni de la sine, atât de ușor și de incredibil, te vei întreba, la un moment dat, cum de te-ai putut îndoi de forța asta de neoprit pe care o avem…. împreună.

Da, acesta este manifestul meu. Este protestul meu împotriva depărtării și a despărțirii a doua suflete care-și găsesc locul doar stând împreună. Știu că totul este adevărat, pentru că îmi aparțin toate aceste cuvinte, le-am luat din durerea mea, din dorința mea de a schimba ceea ce pot schimba, din speranța că într-o zi, curând, locul meu va fi din nou în brațele tale, ce-mi oferă cea mai mare siguranță. Știu că totul va fi bine, pentru că am încredere. În tine, în mine, în noi. Iar dacă am nevoie să știu altceva decât toate astea, mă voi întoarce la aceste rânduri și-mi vor fi îndeajuns.

Dragul meu drag, s-a dus și week-end-ul!


L-am petrecut în curte, între câini, cu Rareș în brațe și cartea pe genunchi, în clipele de liniște. Am fotografiat flori, câini, bebeluș frumos, oameni zâmbitori. Am vorbit despre toate, dar mai ales despre tine, omul adorat, care ne lipsește tuturor și pe care îl iubim din toată inima. Ți-am trimis gânduri bune și sărutări, la mare depărtare, urări de aniversare și de fericire nemăsurată. Am citit o carte zilele astea. Se numește „Dumineca orbului”, scrisă de Cezar Petrescu. Se referă la pierderea șanselor. Doi oameni au descoperit, după doua ore de conversație, că se iubesc și-și doresc să-și petreacă viața împreună. Drumurile lor sunt despărțite la un moment dat și iubirea nu mai are când să se dezvolte, să-i aducă, din nou, în același loc. Nu se mai întâlnesc a doua oară doar pentru că, una după alta, întâmplările se succed atât de pueril, atât de nedrept și de neprevăzut încât drumurile lor se încrucișează, dar ei nu se mai văd niciodată. Sunt doar doi dintre eroii cărții și, totuși, parcă cei mai nedreptățiți. Faptul că nu au șansa de a-și trăi iubirea de atât de puțin timp descoperită e extrem de trist.

Nu vreau să trăim așa ceva. Nu vreau să mă gândesc la faptul că mi-ai putea spune, într-o bună zi, că eu nu mai sunt ceea ce-ți dorești.  Că visele noastre de a întemeia o familie nu mai coincid. Nu-mi doresc să te aud spunând că nu mai vrei să fim împreună, să râdem împreună, să facem călătorii împreună. Nu vreau să aud că departarea a reușit să te înstrăineze. Numai când mă gândesc la faptul că nu te-ai mai putea întoarce în brațele mele, totul se face negru în jurul meu. Simt un fior rece, direct în suflet, iar respirația mi se încetinește. Așa ceva m-ar distruge. Știu ca sunt vorbe spuse de fiecare îndrăgostit în parte, însă eu nu reușesc să mă identific cu toți oamenii. Eu gândesc doar ca mine și, sper din tot sufletul, ca și tine. Chiar și acum, scriind, nu concep ca „noi” să nu mai existăm. Acest „noi” atât de drag mie, ca și lumina ochilor. Povestea noastră, atât de specială și atât de unică. Fiecare poveste de dragoste este unică, prin urmare deja avem locul nostru în istoria lumii. Îmi lipsești… și-mi doresc atât de mult să ai mereu, în fața ochilor și în suflet, zâmbetul celei care te iubește, mai mult decât orice altceva pe lumea asta. Și te așteaptă, în fiecare zi.