Scriu despre tine….


….. de una singură, în mijlocul oraşului agitat, cocoţată pe o bancă, sub ninsoarea deasă, ce-mi udă foile şi mâinile. Dar nu-mi pasă….. scriu despre tine. Şi e dor în mine, mi-e sufletul întins printre fulgi, spre ochii tăi blânzi. Şi ce-aş putea spune? Ce-ar fi atât de nemaivăzut, de nu s-ar fi găsit cuvinte să exprime?

Eşti doar tu….. un om comun, într-o lume pe fugă, unde planurile, iubirile, vieţile se schimbă într-o secundă. Iar mâna mea le urmăreşte, să le oprească în loc, doar un moment, măcar. Să le convingă să-mi sărute pagina goală. Timpul zboară şi eu te descopăr în fiecare dimineaţă. Acelaşi vechi, topit în nou, aceleaşi gesturi, încântare mută şi surprinsă mereu. Şi în fiecare noapte rescriu poezia gurii tale, amăgirea sărutărilor, cărarea imaginară a viselor.Ţi le dăruiesc la cafea şi ţi le fur la prânz, doar pentru a le redărui la cina târzie. Fiecare zi e un început şi un sfârşit şi mă tem mereu că mi-e prea neînsemnat vocabularul şi prea umilă vorba pentru a te iubi. Şi totuşi te privesc mândră şi sigură pe mine, atunci când îmi descoperi slăbiciunile.

Şi în timp ce deschid ochii, iar somnul îmi împleteşte degetele, îmi propun să scriu despre tine. Pe o bancă, sub ninsoarea deasă, ce-mi udă foile şi mâinile, în mijlocul oraşului agitat…

Anunțuri

Gânduri, speranţe, etc…


E început de an, vin toate năvală, de nici nu ai timp să le aşezi bine în făgaşul lor normal. Şi până te dumireşti ce şi cum, trece juma’ de an, trece şi vara şi tânjeşti la iarnă, e mult prea cald pentru a respira într-o viaţă normală.  Iarna tânjeşti la vară, că nu se mulţumeşte omu’ cu ce are, vrea mai abitir ce nu are!  Dar eu sper la mai multă armonie, la mai multă înţelegere, la mai multă bunătate. La oameni ceva mai relaxaţi, mai zâmbitori, mai îngăduitori. În definitiv, doar o viaţă avem. Ştiu că sună banal, dar e al naibii de adevărat, deci trebuie să ne-o facem frumoasă, indiferent ce ar însemna asta! Asta vă doresc eu: lumină, zâmbet şi bunătate. Şi ce simplu e să fiţi aşa….. Un an vesel!

Aşa… şi??


După o zi lungă, mergi acasă. Şi te aşezi pe canapea. Pat, fotoliu, ce prinzi mai la îndemână. Şi oftezi cu uşurare, pentru ziua ce tocmai a trecut, pentru sarcinile de serviciu îndeplinite (sau nu), pentru şoferii ce te-au înjurat în trafic (e deja banalitate), pentru dimineaţa ce părea că nu mai vrea să treacă şi pentru după-amiaza petrecută privind pe geam, la feţele obosite şi la drumul ce părea fără sfârşit. Eşti acasă… Şi asta te absolvă de orice gând, de orice efort, de orice apăsare…. Dar după o oră, dacă nu ai adormit deja, te întrebi: şi acum ce urmează? Şi toată ziua aia parcă n-are niciun sens fără o finalizare mult-aşteptată, de care însă n-ai habar cu ce se mănâncă. Şi aştepţi…  şi aştepţi…. şi în final, când ţi-ai pierdut toată răbdarea de care mai poţi da dovadă, în urma unei zile aşa lungi…. mai spui ceva de dulce şi treci la somn. Că de! Mâine e o altă zi lungă! Şi mai ai întrebări de pus….