Ala-bala-portocala!


Exact aşa am fost eu ieri, încercând să rezolv o grămadă de lucruri, femeie sigura şi neînfricată, tip Wonderwoman. Plecarea de la job s-a făcut la ora normală şi cică urmarea ar fi trebuit să fie şnur. Aham… din ăla de mărţişor, eventual, răsucit până ameţesc toate ambele două culori din dotare.  Punctele de pe listă iereau următoarele:

-nenea cizmarul, abia (re)descoperit la două străduţe de mine.

-o tanti, cu care aveam o treabă de 3 minute, dar trebuia să o strecor neapărat şi irevocabil, în program

-plata eternelor facturi de la Enel, că de, unde-i nu-i centrală electrică proprie, e note de plată, dom’le!

Încrezătoare în reuşita planurilor, ce trebuiau rezolvate în 3 locuri diferite, nici prea aproape unul de celălalt, nici prea îndepărtate,  dar toate să se încadreze într-un timp obligatoriu de o oră, dau să plec. Jos… dau iar… de tanti ce ajunsese mai devreme. Pfuiii, toate planurile mele şi-au dat ochii peste cap, au pufnit înciudate şi şi-au luat zborul. Şi m-au lăsat mască, să mă descurc singură, ele s-au săturat de termene-limită. No…. asta e, ne teleportam (a se citi „utilizăm liftul spre etajul patru” ) – eu şi tanti – rezolvăm treaba, plecăm iar.

Voioasă ca o vrăbiuţă, după ce ajung din nou la parterul blocului, dau iar…. să mă întorc la patru, uitasem plasa lu’ nenea cizmaru. Mrrr… salut doamna, ma întorc furtuna în lift, ajung, iau plasa, plec. Spre nenea cizmaru’, care mă aştepta cu sufletu’ la gură, numa’ nu ştia. Încă.  Acolo… stai şi aşteaptă, nenea avea chef de vorbă, intrând cu picioarele peste planurile mele înnebunite de ticăitul ceasului. Plec şi de acolo, spre tramvai. Care tramvai se împotmolise naiba ştie unde, pândindu-mă după vreun colţ şi râzând, împreună cu vatmanul, de graba mea nesăbuită. Dar pe urmă l-am vazut şi nu s-a mai putut ascunde, în schimb a mers cât a putut de încet până la destinaţie. Şi pentru că nu am avut răbdare niciodată, de când mă ştiu, în loc să cobor la a treia staţie, am coborât la prima, convinsă de iuţeala picioarelor mele şi de încetineala roţilor lui. Cred că vă daţi seama cine a câştigat bătălia.  Oricine, doar eu nu.

Şi când eram gata să-mi scot sufletul de atâta alergat şi să cedez nervos în faţa caseriţei de la Enel, dau întâi…. să intru. Dreptul  meu şi al oricărui cetăţean grăbit să dea bani la stat. În timpul programului. Eu nu mai aveam cum: ghişeul era deja închis. M-am întors acasă. Cu coada între picioare. Halal alergătură! 

Ha, ha, haa!


Stau trei broaşte pe marginea lacului. Prima broască zice:
– Uac!
A doua zice:
– Uac, uac!
A treia broască zice:
– Uac, uac, uac!
Prima ia un pistol şi o împuşcă pe cea de-a treia.
A doua întreabă:
– De ce ai împuşcat-o pe a treia?
– Pentru că ştia prea multe!

Vine iepurele la cafenea şi îşi comandă pârjoale şi pâine.
Dupa ce şi-a primit comanda, s-a dus să se spele pe mâini.
În acel moment intră ursul flămând şi cum vede pârjoalele le înfulecă deodată.
Vine iepurele şi vede că lipsesc pârjoalele… îşi suflecă manecile şi întreabă:
-Cine mi-a mâncat comanda?
Ursu:
-EU!
-Atunci mănâncă şi pâinea…
 

Stau trei lilieci şi îşi povestesc de ce au botu’ plin de sânge.
Zice primul:
-Vedeţi turma aia de oi?
-Da.
-Aia am făcut-o praf.
Zice al doilea.
-Vedeţi turma aia de porci?
-Da.
-Aia am făcut-o praf.
Zice al treilea:
-Vedeţi stâlpul ăla de la biserică?
-Da.
-Eu nu l-am văzut.

 

Era o petrecere a animalelor în junglă. Toate animalele vin la timp, numai miriapodul întârzie vreo trei ore. Cind ajunge şi el, în cele din urmă, celelalte animale îl intreabă:
-Ce faci, unde ai întârziat atât ?
La care miriapodul, foarte enervat :
-Cine naiba a pus la uşă anunţul ăla cu „Vă rugăm, ştergeţi-vă pe picioare”?

 

Doi purici stăteau pe un trotuar. Unul dintre ei fuma. La un moment dat trece un câine. Când îl vede, puricele nefumător îi spune celuilalt:
– Stinge ţigara, că vine MAXI TAXI!

Odată, un cocoş a plecat la plimbare. Pe drum s-a întâlnit cu o pisică, un câine, un magar şi un ou. Cum mergeau ei au ajuns la o casă şi s-au hotărât să înnopteze acolo. Oul s-a aşezat pe plită, pisica sub prosop, câinele sub pătură de la pat, măgarul dupa uşă şi cocoşul pe casă. Pe la miezul nopţii au venit nişte hoţi. Au văzut că ardea focul în sobă şi unul care era beat s-a dus să aprindă o ţigară. Când a intrat în casă, oul i-a sărit în faţă, când s-a dus să se şteargă l-a zgâriat pisica, s-a aşezat pe pat – l-a muşcat câinele, a ieşit afară –  i-a dat măgarul un picior în spate şi cocoşul de pe casă striga:
-Cu-cu-ri-gu!
Când s-a întors înapoi din casă, hoţul le-a povestit prietenilor săi totul.
-Când am intrat în casă mi-a dat unul un pumn în faţă,m-am dus la prosop mi-a dat unu’ cu grebla pe faţă, m-am aşezat pe pat mi-a băgat unu’ furca în fund, am ieşit pe uşă mi-a dat unu’ o bâtă pe spate şi unul de pe casă striga „PRINDE-L, MĂ!!!PRINDE-L, MĂ!!!”

Eu… cea noua…


Zâmbesc şi îţi scriu….rânduri trimise unui vechi prieten, fiindcă asta îmi eşti tu, de la o vreme. Mi te imaginez un bun şi vechi prieten, căruia îi mai împărtăşesc ganduri şi fapte pierdute…sau doar prăfuite de trecerea timpului, lăsate pe un raft al sufletului meu. Le mai iau uneori în mână, şterg uitarea de pe filele îngălbenite şi roase pe la colţuri de atâta citit şi răscitit. Şi vreau atunci să-ţi povestesc ce se mai întâmplă, ce a mai zâmbit nou în viaţa mea, ce am mai lăsat în urmă….ce aş vrea să mai vină. Sunt om şi nu mă mulţumeşte întotdeauna ceea ce am, vreau mai mult, mai spectaculos, mai palpitant. Dar de multe ori realitatea e atât de îndestulătoare, încât te conformezi şi realizezi că ai tot ceea ce-ţi doreşti chiar în faţa ochilor tăi şi nu-ţi dai seama. Trec pe stradă de multe ori şi mă opresc fascinată în faţa zâmbetului unui copil atât de inocent şi de senin, încât totul dispare şi nimic nu mai contează decât mânuţa aceea întinsă spre mângâiere, degeţelele cuprinzându-le pe ale tale şi genele atât de frumoase ce îţi răpesc privirea şi te fac să te cufunzi în limpezimea ei. Iar mai încolo surâd în faţa unei vrăbiuţe ce ţopăie nepăsătoare în căutarea unor seminţe, de parcă viaţa abia acum începe şi nu există altceva pe lumea asta ceva mai important decât un ciripit vesel. Aseară am admirat luna plină, mandra ca o fecioară şi ţinută în braţe de un cer senin şi acompaniată de mirosul teilor, adus de vânt de cine ştie unde. Şi mi s-a facut dor …de casă, de ai mei, de trandafirii ce-i culeg în fiecare an, dar…nu şi de liniştea sufletului. Poate e doar o iluzie, dar ……am găsit-o. Tot aseară, vegheată de lună….într-o mare de verdeaţă, respiram şi traiam bucurie şi frumuseţe. E prima oară când îţi scriu despre aşa ceva şi tu o ştii cel mai bine, vechiul meu prieten. Am cunoscut tristeţe şi chin, mâhnire şi nopţi pierdute în lacrimi…nu mai vreau. Vreau să pot râde liniştită, cu gândul că viaţa îmi va aduce în fiecare zi ceva nou, chiar daca e ceva ce ştiu şi recunosc şi cu ochii închişi, doar atingând cu vârful degetelor obrajii lăsaţi abandonaţi blând în palmele mele şi asteptând să fie răsfăţaţi. Poate visez… poate nu…. Dar am încetat să-mi pun întrebări, deoarece atunci când am renunţat la orice urmă de nelinişte am trăit frumos şi fericit. Vreau asta din nou..ţi-am spus..sunt om şi vreau mereu mai mult şi mai frumos decât ultima oara. Deşi, de fiecare dată, primim aceleaşi trăiri, dar în alte forme. Însă imi place să ascult, să zâmbesc, să împărtaşesc…îmi place când luminiţele din ochii sclipesc jucauşe, îndemnând parcă la un joc de-a v-aţi ascunselea pe cărări nebanuite, dintr-o lume aparte. Îmi place să ascult, să-i primesc gandurile în braţele mele, să-i îndepărtez temerile şi să-i mângâi speranţele. Deci… vechiul meu prieten….. viaţa mea e cea dintotdeauna şi totuşi nouă şi nebănuită…..şi atât de multe aşteaptă să se întample……

New day.. friday ;)


În sfârşit e vineri şi eu răsuflu uşurată. Deşi afară nu e chiar soarele la care visam eu, într-o zi de vineri, e bine şi aşa. Mi-am început ziua cu un ceai verde, like always… Cred că ţine locul ceştii de cafea normale, nu mă pot trezi fără el. Am luat şi o hotărâre azi: să încerc să scriu zilnic, poate noul format al blogului, adică transformarea în jurnal, m-ar ajuta să mă exprim mai bine. Şi interior şi exterior. De la o vreme simt nevoia de exprimare, în gura mare sau mai în şoaptă, dar vreau să fiu auzită. De cine…. asta nu mai depinde doar de mine. Poate mă descoperă vreun căutator de talente din domeniul blogurilor amuzante. Ehh.. ar fi clar o greşeală, pentru că nu ştiu dacă sunt amuzantă. Vom vedea. Până atunci, veţi găsi mai jos o povestioară despre câteva sufleţele câineşti, ce-mi mângâie sufletul. Am trimis-o şi Nonei, iar ea a şi postat-o aici. Enjoy it:

„Vreau să-ţi scriu despre sufletul meu de departe, dar şi de inimioarele mele de aproape.

Să începem cu Ada. E o boxeriţa mare si prostovană. Aşa o alint eu. În realitate e foarte deşteaptă, iubitoare până la cer şi înapoi, leneşa şi jucăusă la maxim. Maxim am spus! :)) Teoretic nu e a mea, e a surorii mele. Povestea ei începe cu câţiva ani în urmă. Tocmai ne pierdusem caţeluşa pekineză, pe care o iubeam enorm. Şi am hotărât să nu mai luăm alt caine, eram prea marcate. Mai mult eu hotărâsem asta. Stăteam cu mama şi sora mea. Eram doar noi trei, parinţii divorţaseră şi încercam să ne refacem viaţa, aşa cum se putea mai bine. Ada a venit la noi într-o seară, cam pe furiş. Am găsit-o în fotoliu. Nişte prieteni buni aveau doi boxeri, un mascul şi o femelă, iar puiuţii le mişunau prin casă, exact ca nişte soricei, iar un şoricel a ajuns la noi. Era un ghemotoc cu două urechi blege, labuţe cât botul ei de mari şi avea o privire atât de fină (da, părea ca o poţi atinge), încât ţi se topea sufletul instantaneu. Mama spunea „nu e a ta, e a Deei (soră-mea), tu ai spus că nu mai vrei caine”. Aşa spusesem, eram hotărâtă să nu mă mai ataşez de sufleţel câinesc, suferisem prea mult. I-am rezistat Adei doar o oră. Apoi nu m-am mai dezlipit de ea. Am iubit-o şi o iubesc enorm. Însă sunt departe de ea, a ramas la Reşiţa, iar eu m-am mutat în Bucureşti. De fiecare dată o rog pe soră-mea să pună telefonul pe speaker, să mă audă Aduţa mea. Şi ea linge telefonul şi dă din coadă. Înseamnă că-i lipsesc şi eu, nu?

Acum să vă pove despre inimioarele mele de aproape. Sunt, de fapt, 3 mici şi un inimoi mare 🙂 Stau toţi patru într-o curte, acasă la iubitul meu şi se împacă de minune. Până vine vorba de mâncarea din bolul altuia, atunci iese razboi.
Prima e Lady. Ea e veterana casei, e cea mai bătrână. Un pumnişor de căţeluşă… are un nas mic şi delicat, de doamnă rafinată şi trecută prin multe, la viaţa ei. Respiră greu şi fornăit, dar când se aşează lângă tine, o face atât de suav, încât nici nu o simţi.
Pufi, în schimb e răsfăţatul casei. I se mai spune şi „shishit” (nu cereţi explicaţii 😛 )şi e atât de insistent, atunci când vrea să fie ţinut în braţe, încât trece direct la fapte. La propriu. Adică îţi sare direct în braţe, zici că are arcuri prinse-n labuţe, deşi e doar un pekinez micuţ.
Fifi e numarul 3 la mititei. Rasa Yorkshire, ciufulită şi jucăuşă. Şi puţin (mai mult) însărcinată, deci abia se mişcă de colo-colo, eu o mai strig şi „Patrăţică cu codiţă”, e prea tentant să mă pot abţine. Sper să mă înţeleagă!
Ultimul, dar nu cel din urmă, e preferatul meu: Noro. Îl cheamă Norocel, dar Noro e mai scurt şi-mi place mai mult. E mare şi negru şi are la purtător o coadă, ce te poate bate lejer, nici n-are nevoie să te muşte. Dă atât de tare cu ea, încât îţi pot rămâne vânătăi. Eu am avut una. Mică, dar am avut. L-am învăţat să stea jos, dacă vrea să primească ceva de ronţăit şi mă joc cu el de cate ori pot. Iubitul meu spune că-i stric bunatate de câine şi îl înmoi, de vor intra hoţii în curte oricînd şi la orice oră. Dar nu-i adevărat, e şi el un suflet şi-i place să se joace şi să se alinte. Ei sunt dragii mei căţeluşi, ce-mi încălzesc sufletul când încep să dea din codiţa lor năzdrăvană, la vederea mea. Am scris mult, dar se putea şi mai mult, să ştiţi :)”
Mai jos aveti o fotografie cu Ada, cu celelalte „sufletele” revin in curand.
Update: am revenit cu cele patru sufletele. Mai jos aveti fotografia. Iar Fifi are 4 ghemotoace pe care va invit sa le adoptati si sa le iubiti mult. In total sunt doi baieti si doua fete, insa unul dintre baieti si-a gasit deja stapan.

De la stanga la dreapta, in ordinea numerelor de pe tricouri: Norocel, Fifi, Pufi & Lady.

Mini-poveste despre o bicicletă :)


„Din păcate nu pot începe cu „am avut o bicicletă… şi ce mândră eram de ea” 🙂 Nu am avut o bicicletă a mea în copilărie, deşi mi-am dorit-o enorm. Îmi doream două lucruri foarte mult: un iepure şi o bicicletă. Ai mei ne-au oferit un iepure, la un moment dat, mie şi surorii mele, însă animăluţul nostru de casă a sfârşit, aşa cum era normal, într-o tigaie, pe aragaz. Cu bicicleta e altă poveste: cu toate că mi-am dorit-o, am fost amăgită cu gândul că voi primi una, atunci când voi fi mai mare. Am ajuns şi mare, s-au despărţit şi părinţii mei, iar lucrurile considerate necesare s-au transformat mereu în altele. Şi bicicleta mea nu a mai venit. A apărut, la un moment dat, alături de cineva care a făcut parte din viaţa mea, câteva luni. Relaţia a fost dezastruoasă, dar singura realizare a acelor timpuri au fost plimbările cu bicluţa „de împrumut”. Aşa am cunoscut Bucureştiul, aşa m-am obişnuit cu străzile şi aglomeraţia, aşa am învăţat să pedalez şi tot aşa am cunoscut oameni noi. Ce să mai vorbim de mişcare? Cel mai bun mod de a face mişcare şi cel mai bun mod de a te distra, adunate în spiţele acelea jucăuşe, învârtindu-se la nesfârşit, pe oriunde vrei să le duci. Libertatea pe care ţi-o oferă ţi se pare nemărginită, iar bucuria vântului, şuierându-ţi în păr, nu poate fi egalată decât de zâmbetul tau, stăvilit între cele două urechi. Asta înseamnă, pentru mine, a avea o bicicletă :)”

Această mini-poveste este scrisă pentru concursul Hotcity .

O puteţi vedea şi aici , se numeşte „Poveste despre viitoarea bicicletă” (mulţumesc fetelor de la Hotcity pentru titlu). Va câştiga cea care va avea cele mai multe vizualizări. Puteţi lăsa şi comentarii ;), puteţi şi vota (sunt nişte steluţe dedesubtul povestioarei).  Mulţu mult!

Şi mormolocii ţipă!!


Aceasta este concluzia la care a ajuns un grup de cercetători argentinieni, care a descoperit, în urma unor măsurători cu aparatură sofisticată de ultimă generaţie, că banalii mormoloci de broaşte ţipă de frică atunci când se întâlnesc, sub apă, cu un prădător.

Cu această ocazie, este pentru prima dată când cercetătorii au descoperit că larvele amfibienilor se folosesc de sunete emise subacvatic atunci când se sperie, sau chiar eliberează ţipete sfâşietoare, inauzibile pentru urechea umană, în momentul în care sunt prinse de un carnivor.

Echipa de cercetători condusă de Dr. Guillermo Natale din cadrul Universităţii Naţionale La Plata din Buenos Aires, a studiat atât în sălbăticie, cât şi în condiţii de laborator, mormolocii broaştei cu coarne (Ceratops ornata) care trăieşte în zonele umede din Argentina, Uruguay şi Brazilia. Cercetătorii au aflat, astfel, cu surprindere, că mormolocii în cauză dau dovadă de o agresivitate naturală remarcabilă, fiind carnivori şi hrănindu-se inclusiv cu mormolocii altor specii de broaşte.

Alta este, în schimb, situaţia când mormolocii sunt în pericol de moarte. În acele momente limita, în care sunt pe cale să fie prinşi de peşti, gândaci carnivori, păsări sau şopârle, mormolocii speriaţi emit un ţipăt lung, cu rezonanţe metalice care a fost înregistrat clar de aparatele şi microfoanele speciale, amplasate în apă.