31.05


Stii…
… am obosit.
Am obosit sa visez,
am obosit sa zambesc,
am obosit sa tot caut,
am obosit sa respir.
Am sa ma asez pe bordura asta,
la margine de drum prafuit
si am sa te astept.
Aici.
Am sa te astept
cu tot ce am avut si sunt,
cu tot ce nu am trait si as vrea sa o fac,
cu tot ce sufletul meu poate cuprinde,
cu tot ce mi-ai dat si mi-ai luat,
cu tot ce am plans si am ras.
Am sa astept aici,
cu barbia ascunsa in genunchi,
sa iti amintesti de mine.
Si, intre timp, am sa traiesc.
Pentru ca inima ce nu traieste
e degeaba,
chiar daca pulsul ei nu stie pentru cine bate,
chiar daca soarele habar nu are
in a cui lume rasare,
chiar daca eu
am uitat de mine,
aici, pe bordura asta rece,
la marginea unui drum
pe unde nu trece nimeni.

Anunțuri

O rătăcire de demult


Te caut peste tot şi vocea ta se joacă în inima mea, ascunzându-se râzând după scaune înalte și sub mese lungi, cărora nu le văd capătul. Te aud mereu în jurul meu și încerc întruna să te prind, dar te pierd printre degete. Sufletul meu e sfărâmat în bucăţele mici, atât de mici încât mă și mir că mai poate simți ceva. Şi toate aceste bucăţele prind viaţă, atunci când tu le zâmbești. Toată durerea dispare când tu ești tu și ești lângă mine. Și atunci cum să renunț la toate astea? Cum să renunț la noi, când totul e doar o luptă, iar lupta e atât de dulce?

Doi


Înșir bucăți din mine
pe ața gândurilor tale,
mă oglindesc în zâmbetul tau
împrumutat pe furiș
în puterea nopții,
mărgele strălucitoare
în mâinile unei fetițe
cu ochi căprui și buze curioase.
Ți-am imprimat pașii
în jurnale albe,
în rânduri nesfârșite
pe pielea mea, cuvinte ieșite în relief
pe care să-ți plimbi degetele,
ca un orb,
până-mi înveți trupul
și-mi prinzi sufletul
în palmele calde,
mirosind a dragoste.
Ți-am visat existența
dincolo de mine,
în prezentul de ieri,
în viitorul de azi,
căci totul a început fără să știm
și totul e în noi
…. noi suntem povestea.

Bucureștiul nostru, cel de toate zilele


Despre București aș scrie o săptămână, fără să mă opresc. E greu să sintetizezi cinci ani petrecuți acolo în doar câteva fraze.

De când mă știu am fost o agitată. O spunea mama mea, o spuneau prietenii mei, o spunea toată lumea. Cu asta sunt de acord toți 😀  Nu îmi găseam locul, voiam să fac totul cât mai repede, dacă se putea ”ieri” și, evident, cât mai bine posibil. Însă nu tot ce vine în viață se potrivește, din prima, exact în locul în care trebuie. Poate de aceea a trebuit să ajung în București. Să văd că se poate trăi și altfel. 26 de ani au fost petrecuți, zi de zi, în Reșița. Orașul meu natal, drag și întipărit în suflet, mai ceva ca un tatuaj ce nu va putea fi scos niciodată. Însă e un oraș mic, înghesuit între dealuri și parcă toate prejudecățile oamenilor au rămas așa, înghesuite, după modelul reliefului. Idei neschimbate de zeci de ani, concepții învechite peste care nu se putea trece, de parcă s-ar sfârșit lumea. Un loc în care aveam impresia că mă sufoc, la un moment dat. Asta era atunci. Între timp, lucrurile și-au mai revenit la normal. Probabil că și așteptările au fost ridicate mai sus. Dar nu era neapărat orașul de vină, atunci, cât nevoia mea de a încerca altceva.

Într-un final, acest ”altceva” m-a dus în București. Un oraș imens, față de Reșița. Cel puțin așa mi se părea la început. Cu toate că nu m-a copleșit nici măcar o secundă. M-am simțit ca peștele în apă, liberă să cunosc tot ce ma înconjoară. După câteva luni am realizat că nu este așa de mare, că nu te poți rătăci în el (nu am reușit asta niciodată), că totul are o logică, odată ce-ți fixezi câteva puncte de reper și îți lași mintea să se deschidă. Să mai spun că piața locurilor de muncă ofera muuult mai multe posibilități decât în restul țării? Eu nu sufăr cuvântul ”provincie”, folosit de bucureșteni, mi se pare îngrăditor și umilitor. Părerea mea 🙂 Atunci când a venit timpul să mă angajez, deja știam marile zone, mă descurcam și cu toate mijloacele de transport în comun, puteam merge la interviuri fără să-mi fie teamă că voi întârzia sau că nu voi reuși să găsesc o stradă anume. Primul loc de muncă a fost temporar. O lună am fost un fel de recepționeră la o sala de fitness. Tot felul de figuri publice mergeau acolo. Pe Robert Turcescu îl țin minte și acum, în mod special, pentru că era cel mai îmbufnat client 😛

Apoi am găsit un post de secretară, într-o firmă de consiliere juridică. Și acolo am rămas aproape cinci ani. Oamenii de acolo mi-au fost o a doua familie, acolo m-am simțit apreciată și iubită. Acolo îmi sunt și acum prietenele. Nu am multe prietene în lumea asta, iar câteva sunt în București. Orașul acesta are ceva magic. Este aglomerat, plin de oameni ciudați și cu apucături cel puțin stranii, uneori. Dar îți trezește simțurile, poți vedea ceva frumos în orice moment al zilei. Într-o stație aglomerată de metrou, zărești doi tineri care se țin de mână, timid și naiv, așa cum e la prima iubire. Într-un magazin imens, pe deasupra rafturilor zboară vrăbii dintr-o parte în alta. Pe străzi e agitație, dar tocmai agitația asta te poate ajuta să nu-ți mai auzi gândurile și să observi, pur și simplu, viața celor care trec pe lângă tine. Mi-am dorit, de multe ori, să pot deschide ochii, dimineața, într-o lume în care nu mai există griji. Sau, cel puțin, acele griji să nu mai fie așa mari. Asta nu a fost posibil. În schimb, grijile dispar dacă stii cum să le ignori. În Piața Spania, dacă te așezi pe marginea fântânii și privești casele din jurul tău, grijile nu mai au importanță. Nu le mai observi nici dacă te plimbi noaptea, dinspre Calea Victoriei înspre Aviatorilor. Iar dacă noaptea e una și cu miros de tei înfloriți, atunci e divin. Senzația e de nedescris. Parcul Kiseleff te face să te simți într-o mică oază verde, din altă țară, unde poate nu vei ajunge niciodată. O plimbare cu bicicleta prin Herăstrău, mai ales în zilele în care e mai liber, e un adevărat pansament pentru suflet. Cafenelele cu geamuri mari din Centrul Vechi, parcul din Tineretului, unde poți privi puștii entuziasmați de cascadoriile cu biciclete sau role, vata roz pe băț, o întâlnire cu fetele la o partidă de fotbal, mâncarea nesimțit de bună de la KFC, serile de iarnă, când totul este înghețat și pare că trăiești într-o lume de poveste, dansul de fericire al unui cățel mic și drag ce te întâmpină, la sosirea acasă….. sunt atât de multe lucruri ce pot liniști sufletul zbuciumat al unui om. Sunt momente din viața de zi cu zi, care pot aduce un zâmbet mic, exact atunci când e nevoie de el. Și probabil că puteam trăi aceleași emoții (sau aproape aceleași) și în altă parte a lumii. Dar eu le-am trait în București și mi-au rămas acolo, în suflet, bine păstrate, ca un jurnal vechi, plin de amintiri bune, pe care îl mai răsfoiesc uneori.

O mie de începuturi. Fiecare cu întâmplările lui.


În București am ajuns în aprilie 2007. Înainte de asta mă mutasem din Reșița în Timișoara. Pentru o lună. Apoi am plecat în Anglia. Pentru trei luni. Căutam începuturi noi și locuri noi, unde să nu fie amintiri și lanțuri ale trecutului. Până mi-am dat seama că totul merge cu mine, trecutul este în mine și nu îl pot lăsa la o margine de drum și apoi să plec. Mi-aș fi dorit asta, dar nu era posibil. Așa că am ajuns în București, în ultimul oraș în care mi-am dorit vreodată să trăiesc și care mi s-a potrivit ca o mănușă, doar așa, să-mi facă în ciudă. Primele șase luni au fost cel puțin ciudate. Am reînvățat să merg pe bicicletă și am descoperit Bucureștiul într-un fel minunat: străbătându-i străzile la viteză maximă, cu căzăturile de rigoare. În paralel, am avut cea mai dezastruoasă relație din viața mea. Toxică, de-a dreptul. Am plecat din ea fără păreri de rău, ba din contră, am simțit atunci cea mai mare eliberare din viața mea. Probabil că trebuia să trec și prin asta, pentru a-mi da seama că sunt în stare să reușesc și singură să-mi trăiesc viața, fără a căuta mereu să am un bărbat lângă mine. Deși omul lângă care am dormit în toate acele luni nu era bărbat. A fost, cel mult, o caricatură de bărbat. Condus de mama lui, nu știa decât să-și cheltuiască banii pe taxiuri, piese pentru bicicletă și calculator. Mama-i cumpăra mâncarea, mama-i plătea facturile, mama conducea casa. Și el accepta totul, cu capul plecat. La 30 de ani. Nici măcar acum nu pot concepe asta, să pretinzi că ești bărbat în toată firea și, de fapt, să fii condus de părinți. Să aștepți ca totul să îți fie dat și să nu poți gândi mai departe de propria persoană. Când gelozia și purtarea proastă au întrecut limita, am plecat. Am tras o linie și am hotărât să nu mă mai las umilită așa niciodată.

M-am mutat cu sora mea în gazdă, la o tanti batrânică, avea 70 de ani. Habar n-am dacă mai trăiește. A fost… distractiv. Cred că atunci a fost și cea mai grea iarnă din București, din cei cinci ani trăiți acolo. Stăteam la etajul patru, fiecare avea camera ei și pe tanti supraveghetoare a drumurilor noastre zilnice. Se uita noaptea la wrestling și făcea o galerie teribilă 😀 Însă avea și niște păreri absurde: gătim prea mult, cheltuim prea mulți bani, lipsim prea mult de acasă, nu ne interesau telenovelele, nu-i țineam destulă companie…. Vai, a fost minunat 😀 Până s-a hotărât că trebuie să plecăm, după trei luni de conviețuire comună, tocmai din acest ultim motiv: nu-i țineam destulă companie 😀 Două fete tinere, cu locuri de muncă solicitante, cu câte o oră (cel puțin) petrecută pe drum spre serviciu și încă o oră (cel puțin) spre casă, de la serviciu, cu prieteni și multe alte lucruri de făcut, nu stăteam destul la povești cu o bătrână de 70 de ani care se plictisea în fața televizorului. Era o iarnă al naibii de grea, noi trebuia să ne găsim, în două săptămâni, un loc unde să putem sta, nu aveam bani destui, nici idee cum ne-am putea muta lucrurile prin ditamai zăpezile de care aveam parte. Și așa am nimerit în Calea Victoriei, într-un apartament care arăta destul de rău, dar avea o proprietară cu inimă mare. L-am făcut frumos și ne-am simțit ca acasă. Am stat acolo trei ani și jumătate și a fost una din cele mai frumoase perioade trăite de mine. Au fost necazuri, au fost bucurii, au fost împliniri, cine târzii, chefuri nebune, dezamăgiri în dragoste, zile pline de multă muncă și nopți nedormite. Au fost discuții pe balcon, la o țigară, urmate de alte sute de țigări și alte sute de discuții. Eu nu fumam, dar în camera mea se fuma nonstop 😀 Liniștea  nopții, Calea Victoriei pustie, fără mașini, luminile nopților de vară, vântul adiind în jurul perdelelor…. sunt amintiri ce-mi vor rămâne mereu în suflet. Liftul era vechi și îți dădea fiori, te simțeai ca într-un film de groază, dacă îndrăzneai să urci cu el până la etajul patru. Scările erau din marmură, semn că blocul era destul de vechi și construit într-o zonă selectă și scumpă a Bucureștiului. Aveam gândaci, într-o vreme și îmi era teamă, noaptea, să merg la bucătărie, până nu aprindeam toate luminile în drumul meu. Pe pervazul geamului de la bucătărie poposeau, fără teamă, porumbei înfometați, căutând ceva de mâncare și chiar intrau în bucătărie, dacă perdeaua nu era la locul ei. Ușile erau vechi și se auzea totul prin pereți, dar era acea atmosferă de casă veche, cu tavan înalt și lustre demodate, care te învăluia și te făcea să te simți bine, fără să-ți dai seama. Balcoanele noastre, câte unul în fiecare cameră, dădeau în curtea Muzeului Național George Enescu. Clădirea aceea veche, maiestuoasă, mă impresiona de fiecare dată când o vedeam și o vedeam…. în fiecare zi.

În acel apartament am descoperit plăcerea de a citi cărți vechi, cea mai veche data din anul 1900. Sute de pagini îngălbenite, pline de praf, comori ascunse de oamenii acelor vremuri. Am găsit acolo piese de teatru, romane, gânduri personale, chiar și poze în care abia îți mai dădeai seama de fețele celor care stătuseră cuminți în fața aparatului de fotografiat, imortalizați pentru eternitate. În cazul ăsta, eternitatea va dura până acele poze își vor pierde complet culorile. Mi-a fost tare drag acel loc. Iar proprietara lui și mai dragă. O femeie cu un suflet atât de frumos, cu o familie superbă. O femeie veselă, ce a știut să treacă cu optimism peste necazurile vieții și să-i tragă și pe alții după ea. O femeie bună ca pâinea caldă.

Am atâtea de spus….. dar mai continui și mâine…

Fresh start :)


Mereu am crezut că pot să scriu. Fiecare își are propriile gânduri și propriile vise,. Nu știu dacă sunt mai specială decât alții sau nu, nici nu mă interesează. Doar că am știut asta: eu pot scrie. Și o pot face în felul meu, care nu aparține niciunui stil scriitoricesc. Din fericire.

Am început cu jurnalele. Oohh, daaaa, jurnalele acelea vechi, o apariție atât de normală în viața unei adolescente. Cel puțin o adolescentă a anilor ’90, acum nu mai sunt la modă chestiile astea. Și vai, Doamne, câte am putut să scriu în acele caiete mari, studențești, câte vise sfărâmate s-au adunat acolo, speranțe, constatari, cugetări filosofice, mai ceva decât toate operele apărute în acest domeniu vast al filosofiei :)))) După ce le-am citit, le-am și aruncat. La ce bun să le mai păstrez, dacă am depășit demult faza aceea? Am continuat cu poeziile. Scrise în liceu, pentru ceea ce credeam că este marea iubire a vieții mele, dar s-a dovedit a fi, de fapt, un simplu amor copilăresc. Totuși, poeziile au continuat să curgă o vreme, până m-am lovit de altceva și le-am lăsat deoparte. M-am lovit de viață. De locul de muncă, de salariu, facturi, de traiul cotidian ce poate avea puterea de a ne omorî aspirațiile și dorințele, dacă-l lăsăm. Eu l-am lăsat. Apoi m-am trezit din amorțeală. Au reapărut poezille, s-au dezmeticit toate cărțile gândite și nescrise, s-a ridicat praful de pe ceea ce doream să-mi arăt mie, din mine. Și, de un timp încoace, cred din nou că pot face ceva. Că mai pot scrie așa cum voiam pe vremuri, vremuri ce par așa îndepărtate, încât mă întreb dacă le-am trăit eu sau am amintiri din viața altcuiva. Mi-am propus să scriu despre ceea ce trăiesc, deși viata mea nu e neapărat fantastică, nu sunt vreo vedetă și nici un geniu nedescoperit. Despre omul care îmi luminează fiecare zi și care mi-a intrat în suflet exact atunci când mă așteptam cel mai puțin, de parcă ar fi știut că ador surprizele. Despre motocicleta la care visez de o viață, deși nu are nume și nici o anumită formă, dar știu că există acolo, în lume și mă așteaptă. Despre soarele de dimineață ce mă trezește fără drept de apel și mă face să bombăn. Despre viitorii mei copii, așa perfecți și cârlionțați cum știu că vor fi, cu ochi mari și curioși, neastâmpărați și inteligenți, deși va mai dura o vreme până să-i pot strânge în brațe. Pe toți trei 😉 Despre munca pe care am ales să o fac, deși nu este ceva ce am studiat și nici ceea ce mi-am dorit de la mine, în această etapă a vieții. Despre părinti și ceea ce copilăria mea nu a avut niciodată, deși a fost, în paralel, o copilărie așa frumoasă. Parcă am trăit zece vieți și, totuși, nu am trăit decât treizeci și doi de ani din asta pe care am primit-o. Singura pe care o voi primi, fiindcă nu susțin și nici nu cred în reîncarnare. Iar dacă există, totuși, reîncarnare, mă voi trezi în altă viață, cu alte gânduri, voi crește cu alți părinti, voi merge la altă școală, voi iubi pe altcineva. Nu voi mai fi eu, cea de acum. Nici n-aș avea cum. Și, probabil, nici nu mi-aș dori.

Până una-alta, voi scrie despre ceea ce sunt acum. Pentru că nu știu să fiu altcineva.