O mie de începuturi. Fiecare cu întâmplările lui.


În București am ajuns în aprilie 2007. Înainte de asta mă mutasem din Reșița în Timișoara. Pentru o lună. Apoi am plecat în Anglia. Pentru trei luni. Căutam începuturi noi și locuri noi, unde să nu fie amintiri și lanțuri ale trecutului. Până mi-am dat seama că totul merge cu mine, trecutul este în mine și nu îl pot lăsa la o margine de drum și apoi să plec. Mi-aș fi dorit asta, dar nu era posibil. Așa că am ajuns în București, în ultimul oraș în care mi-am dorit vreodată să trăiesc și care mi s-a potrivit ca o mănușă, doar așa, să-mi facă în ciudă. Primele șase luni au fost cel puțin ciudate. Am reînvățat să merg pe bicicletă și am descoperit Bucureștiul într-un fel minunat: străbătându-i străzile la viteză maximă, cu căzăturile de rigoare. În paralel, am avut cea mai dezastruoasă relație din viața mea. Toxică, de-a dreptul. Am plecat din ea fără păreri de rău, ba din contră, am simțit atunci cea mai mare eliberare din viața mea. Probabil că trebuia să trec și prin asta, pentru a-mi da seama că sunt în stare să reușesc și singură să-mi trăiesc viața, fără a căuta mereu să am un bărbat lângă mine. Deși omul lângă care am dormit în toate acele luni nu era bărbat. A fost, cel mult, o caricatură de bărbat. Condus de mama lui, nu știa decât să-și cheltuiască banii pe taxiuri, piese pentru bicicletă și calculator. Mama-i cumpăra mâncarea, mama-i plătea facturile, mama conducea casa. Și el accepta totul, cu capul plecat. La 30 de ani. Nici măcar acum nu pot concepe asta, să pretinzi că ești bărbat în toată firea și, de fapt, să fii condus de părinți. Să aștepți ca totul să îți fie dat și să nu poți gândi mai departe de propria persoană. Când gelozia și purtarea proastă au întrecut limita, am plecat. Am tras o linie și am hotărât să nu mă mai las umilită așa niciodată.

M-am mutat cu sora mea în gazdă, la o tanti batrânică, avea 70 de ani. Habar n-am dacă mai trăiește. A fost… distractiv. Cred că atunci a fost și cea mai grea iarnă din București, din cei cinci ani trăiți acolo. Stăteam la etajul patru, fiecare avea camera ei și pe tanti supraveghetoare a drumurilor noastre zilnice. Se uita noaptea la wrestling și făcea o galerie teribilă 😀 Însă avea și niște păreri absurde: gătim prea mult, cheltuim prea mulți bani, lipsim prea mult de acasă, nu ne interesau telenovelele, nu-i țineam destulă companie…. Vai, a fost minunat 😀 Până s-a hotărât că trebuie să plecăm, după trei luni de conviețuire comună, tocmai din acest ultim motiv: nu-i țineam destulă companie 😀 Două fete tinere, cu locuri de muncă solicitante, cu câte o oră (cel puțin) petrecută pe drum spre serviciu și încă o oră (cel puțin) spre casă, de la serviciu, cu prieteni și multe alte lucruri de făcut, nu stăteam destul la povești cu o bătrână de 70 de ani care se plictisea în fața televizorului. Era o iarnă al naibii de grea, noi trebuia să ne găsim, în două săptămâni, un loc unde să putem sta, nu aveam bani destui, nici idee cum ne-am putea muta lucrurile prin ditamai zăpezile de care aveam parte. Și așa am nimerit în Calea Victoriei, într-un apartament care arăta destul de rău, dar avea o proprietară cu inimă mare. L-am făcut frumos și ne-am simțit ca acasă. Am stat acolo trei ani și jumătate și a fost una din cele mai frumoase perioade trăite de mine. Au fost necazuri, au fost bucurii, au fost împliniri, cine târzii, chefuri nebune, dezamăgiri în dragoste, zile pline de multă muncă și nopți nedormite. Au fost discuții pe balcon, la o țigară, urmate de alte sute de țigări și alte sute de discuții. Eu nu fumam, dar în camera mea se fuma nonstop 😀 Liniștea  nopții, Calea Victoriei pustie, fără mașini, luminile nopților de vară, vântul adiind în jurul perdelelor…. sunt amintiri ce-mi vor rămâne mereu în suflet. Liftul era vechi și îți dădea fiori, te simțeai ca într-un film de groază, dacă îndrăzneai să urci cu el până la etajul patru. Scările erau din marmură, semn că blocul era destul de vechi și construit într-o zonă selectă și scumpă a Bucureștiului. Aveam gândaci, într-o vreme și îmi era teamă, noaptea, să merg la bucătărie, până nu aprindeam toate luminile în drumul meu. Pe pervazul geamului de la bucătărie poposeau, fără teamă, porumbei înfometați, căutând ceva de mâncare și chiar intrau în bucătărie, dacă perdeaua nu era la locul ei. Ușile erau vechi și se auzea totul prin pereți, dar era acea atmosferă de casă veche, cu tavan înalt și lustre demodate, care te învăluia și te făcea să te simți bine, fără să-ți dai seama. Balcoanele noastre, câte unul în fiecare cameră, dădeau în curtea Muzeului Național George Enescu. Clădirea aceea veche, maiestuoasă, mă impresiona de fiecare dată când o vedeam și o vedeam…. în fiecare zi.

În acel apartament am descoperit plăcerea de a citi cărți vechi, cea mai veche data din anul 1900. Sute de pagini îngălbenite, pline de praf, comori ascunse de oamenii acelor vremuri. Am găsit acolo piese de teatru, romane, gânduri personale, chiar și poze în care abia îți mai dădeai seama de fețele celor care stătuseră cuminți în fața aparatului de fotografiat, imortalizați pentru eternitate. În cazul ăsta, eternitatea va dura până acele poze își vor pierde complet culorile. Mi-a fost tare drag acel loc. Iar proprietara lui și mai dragă. O femeie cu un suflet atât de frumos, cu o familie superbă. O femeie veselă, ce a știut să treacă cu optimism peste necazurile vieții și să-i tragă și pe alții după ea. O femeie bună ca pâinea caldă.

Am atâtea de spus….. dar mai continui și mâine…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s