Bucureștiul nostru, cel de toate zilele


Despre București aș scrie o săptămână, fără să mă opresc. E greu să sintetizezi cinci ani petrecuți acolo în doar câteva fraze.

De când mă știu am fost o agitată. O spunea mama mea, o spuneau prietenii mei, o spunea toată lumea. Cu asta sunt de acord toți 😀  Nu îmi găseam locul, voiam să fac totul cât mai repede, dacă se putea ”ieri” și, evident, cât mai bine posibil. Însă nu tot ce vine în viață se potrivește, din prima, exact în locul în care trebuie. Poate de aceea a trebuit să ajung în București. Să văd că se poate trăi și altfel. 26 de ani au fost petrecuți, zi de zi, în Reșița. Orașul meu natal, drag și întipărit în suflet, mai ceva ca un tatuaj ce nu va putea fi scos niciodată. Însă e un oraș mic, înghesuit între dealuri și parcă toate prejudecățile oamenilor au rămas așa, înghesuite, după modelul reliefului. Idei neschimbate de zeci de ani, concepții învechite peste care nu se putea trece, de parcă s-ar sfârșit lumea. Un loc în care aveam impresia că mă sufoc, la un moment dat. Asta era atunci. Între timp, lucrurile și-au mai revenit la normal. Probabil că și așteptările au fost ridicate mai sus. Dar nu era neapărat orașul de vină, atunci, cât nevoia mea de a încerca altceva.

Într-un final, acest ”altceva” m-a dus în București. Un oraș imens, față de Reșița. Cel puțin așa mi se părea la început. Cu toate că nu m-a copleșit nici măcar o secundă. M-am simțit ca peștele în apă, liberă să cunosc tot ce ma înconjoară. După câteva luni am realizat că nu este așa de mare, că nu te poți rătăci în el (nu am reușit asta niciodată), că totul are o logică, odată ce-ți fixezi câteva puncte de reper și îți lași mintea să se deschidă. Să mai spun că piața locurilor de muncă ofera muuult mai multe posibilități decât în restul țării? Eu nu sufăr cuvântul ”provincie”, folosit de bucureșteni, mi se pare îngrăditor și umilitor. Părerea mea 🙂 Atunci când a venit timpul să mă angajez, deja știam marile zone, mă descurcam și cu toate mijloacele de transport în comun, puteam merge la interviuri fără să-mi fie teamă că voi întârzia sau că nu voi reuși să găsesc o stradă anume. Primul loc de muncă a fost temporar. O lună am fost un fel de recepționeră la o sala de fitness. Tot felul de figuri publice mergeau acolo. Pe Robert Turcescu îl țin minte și acum, în mod special, pentru că era cel mai îmbufnat client 😛

Apoi am găsit un post de secretară, într-o firmă de consiliere juridică. Și acolo am rămas aproape cinci ani. Oamenii de acolo mi-au fost o a doua familie, acolo m-am simțit apreciată și iubită. Acolo îmi sunt și acum prietenele. Nu am multe prietene în lumea asta, iar câteva sunt în București. Orașul acesta are ceva magic. Este aglomerat, plin de oameni ciudați și cu apucături cel puțin stranii, uneori. Dar îți trezește simțurile, poți vedea ceva frumos în orice moment al zilei. Într-o stație aglomerată de metrou, zărești doi tineri care se țin de mână, timid și naiv, așa cum e la prima iubire. Într-un magazin imens, pe deasupra rafturilor zboară vrăbii dintr-o parte în alta. Pe străzi e agitație, dar tocmai agitația asta te poate ajuta să nu-ți mai auzi gândurile și să observi, pur și simplu, viața celor care trec pe lângă tine. Mi-am dorit, de multe ori, să pot deschide ochii, dimineața, într-o lume în care nu mai există griji. Sau, cel puțin, acele griji să nu mai fie așa mari. Asta nu a fost posibil. În schimb, grijile dispar dacă stii cum să le ignori. În Piața Spania, dacă te așezi pe marginea fântânii și privești casele din jurul tău, grijile nu mai au importanță. Nu le mai observi nici dacă te plimbi noaptea, dinspre Calea Victoriei înspre Aviatorilor. Iar dacă noaptea e una și cu miros de tei înfloriți, atunci e divin. Senzația e de nedescris. Parcul Kiseleff te face să te simți într-o mică oază verde, din altă țară, unde poate nu vei ajunge niciodată. O plimbare cu bicicleta prin Herăstrău, mai ales în zilele în care e mai liber, e un adevărat pansament pentru suflet. Cafenelele cu geamuri mari din Centrul Vechi, parcul din Tineretului, unde poți privi puștii entuziasmați de cascadoriile cu biciclete sau role, vata roz pe băț, o întâlnire cu fetele la o partidă de fotbal, mâncarea nesimțit de bună de la KFC, serile de iarnă, când totul este înghețat și pare că trăiești într-o lume de poveste, dansul de fericire al unui cățel mic și drag ce te întâmpină, la sosirea acasă….. sunt atât de multe lucruri ce pot liniști sufletul zbuciumat al unui om. Sunt momente din viața de zi cu zi, care pot aduce un zâmbet mic, exact atunci când e nevoie de el. Și probabil că puteam trăi aceleași emoții (sau aproape aceleași) și în altă parte a lumii. Dar eu le-am trait în București și mi-au rămas acolo, în suflet, bine păstrate, ca un jurnal vechi, plin de amintiri bune, pe care îl mai răsfoiesc uneori.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s