Concurs cu premii în bani :)


De curând am descoperit pagina de FB a Clubului Bloggerilor. Am intrat mânată de curiozitate şi când mi-am dat seama că pot şi eu „fura” puţină ştiinţă în ale online-ului de la oameni care ştiu ce să spună şi stiu şi cum să o şi facă, am vrut neapărat să mă alătur grupului. Zis şi făcut! Acuma, fie vorba între noi, eu mă pricep foarte puţin la blogăreală, de fapt puţin spre cam deloc şi cred că mă va ajuta dacă am în jurul meu bloguri mai mult sau mai puţin consacrate, unde pot găsi diferite stiluri de relatare a întâmplărilor de zi cu zi. Toate cele de mai sus sunt o mică introducere a unui concurs foarte interesant descoperit pe domeniul Soacrei 🙂 Concursul se va desfăşura în perioada 20.07 – 09.08. 2011, iar rezultatele vor fi afişate în perioada 10-12.08.2011 pe acelaşi blog.

Concursul se adresează atât bloggerilor cât şi cititorilor. În privinţa asta nu ştiu cât voi putea eu să contribui, habar n-am câţi cititori mă vor onora cu răspunsurile lor, but i will do my best 🙂

Formularea condiţiilor de participare o voi prelua, în mare parte, de pe blogul unde am descoperit concursul, deoarece reflectă tot ceea ce trebuie făcut să iasă treaba bine: 

Pentru cititori:

Pentru a vă înscrie în concurs trebuie să completaţi chestionarul ce-l veţi găsi aici: http://www.kestionare.ro/k/k.aspx?k=4229 

Vă rog să răspundeţi sincer şi să vă lăsaţi datele de contact precum şi situl de unde aţi auzit de acest concurs. Aveţi şansa de a câştiga 100 de RON. Completarea chestionarului durează sub 1 minut.

Pentru blogeri:

Trebuie să scrieţi un articol în care să menţionaţi concursul acesta oferind atât link cât şi o scurtă descriere, în stilul caracteristic al fiecăruia, invitând cititorii dumneavoastră să câştige la rândul lor 100 RON. Puteţi şi sunteţi invitaţi să puneţi şi la voi pe blog linkul către chestionarul de concurs. Linkul este ACESTA

Concursul a fost organizat în vederea promovării chestionarului mai sus menţionat şi sponsorul, asa cum este normal, aşteaptă cu mare interes răspunsurile oferite, aşa că seriozitatea este la mare căutare, după cum vă puteţi închipui.

Haideţi să vedem cât de bine ne descurcăm 😉

Moşul copilăriei mele


Moşul meu a fost bunicul meu, parte a universului meu de copil şi locuitor veşnic al inimii mele, deşi ne-a părăsit acum mai bine de 23 de ani. În mintea mea el m-a însoţit în fiecare zi de şcoală, la examenul de bacalaureat, mi-a ţinut pumnii la admiterea în facultate, m-a condus la altar, în ziua nunţii mele, mi-a mângâiat obrajii a consolare, la divorţ şi mi-a spus, în vorbe neauzite, că totul va fi bine, atunci când m-am hotărât să-mi fac o viaţă nouă, în alt colţ de ţară. Azi am scris un comentariu la un mic concurs (pardon de cacofonie), în legătură cu el şi mi-am reamintit de omul acela înţelept şi bun ca pâinea caldă, aşa cum l-am perceput eu, până la şapte ani, când m-a lăsat în urmă şi a plecat spre cimitir şi, implicit, spre o lume diferită de a noastră. A fost lumina sufletului meu şi atunci când ne vom reîntâlni nu-i voi spune „bine te-am regăsit, dupa atâta vreme”, de parcă nu ne-am fi văzut de un car de ani. Nu, am să-i zic „doar ştii ce s-a întâmplat ieri, ai fost acolo… hai să discutăm şi să-mi spui cum ai fi procedat, dacă ai fi fost în locul meu”….. Pentru că el ma însoţeşte întotdeauna şi peste tot, cea mai discretă prezenţă a fiecărei zile şi, sunt absolut convinsă, îngerul meu păzitor. Că doar el mi-a luat apărarea în faţa tatălui meu, într-o zi, când luam bataie pentru cine ştie ce (nu) făcusem, spunându-i: „Dacă mai dai o dată în copilul ăsta, te omor cu mâna mea!” Şi doar îşi ameninţa băiatul. Aşa că…. nu mi-e teamă de nimic în viaţa asta, atâta timp cât îmi va fi în gând şi în inimă şi mă va săruta nevăzut, dar clar perceput.

Două întâmplări amuzante îmi stăruie în minte, apropo de moşul meu drag. Una se referă la o mică/mare accidentare, care mi-a lăsat plocon şi un semn în frunte, să-mi amintească mereu de ale copilăriei valuri zbuciumate :))

Eram în grija lui şi m-am trezit eu că trebuie să alerg prin casă. Poate visasem că voi fi maratonistă atunci când voi creşte mare, n-am idee. Şi în holul apartamentului aveam mobilă în stil ceauşist (cum altfel, în anii ’80?), adică un colţar mare şi un fel de cuier cu oglindă şi cu un raft în partea de jos, pentru pantofi. Mi-au alunecat picioarele şi m-am dus direct cu partea stângă a frunţii în colţul cuierului. N-am nimerit tâmpla, din fericire, era la 2 cm mai într-o parte, însă mi-a curs sânge instant şi pentru o vreme bună. Bietul meu bunic era să leşine, ditamai omul de 1,90 cm înălţime şi bine făcut, când a văzut mogâldeaţa acoperită de sânge şi năucită de impact. Am şi acum semnul în frunte. Iar când mama a venit acasă, după două ore, fruntea mea încă mai sangera şi a fost nevoită să se ocupe de moşul meu alb la faţă şi încă având stări de leşin şi abia apoi de mine, amuzată de pacientul/martor cu ochii daţi peste cap.

A doua implică o pereche de ochelari, (probabil) pierdută într-un „vast” apartament de două camere, ce ne era casă în anii aceia. Bunicul meu îşi căuta ochelarii cu disperare, din bucătărie până în baie şi din balcon până în holul de la intrare, murmurând mereu aceleaşi cuvinte: „Pfiii, ce uituc sunt! Unde mi-am pus ochelarii? Unde-or fi ochelarii ăia??” În timpul ăsta, eu, mititica de câţiva anişori, stăteam pe fotoliu şi râdeam din tot sufletul, nereuşind să scot un cuvânt, dar arătând întruna cu degetul spre capul lui zăpăcit de căutare. Şi râzi şi râzi până când lipsa de aer a devenit o realitate acută, iar moşul meu era înnebunit de atâtea drumuri . Ochelarii aceia buclucaşi nu erau de găsit şi, într-un final, se opreşte în faţa mea, enervat de accesele de râs de neoprit şi mă întreabă, nervos la culme: „Da’ ce ai de râzi aşa, copile?!?” Sigur nu se aştepta la răspunsul meu: „Ochelarii sunt pe capu’ tău, moşule! Acolo au fost tot timpul!!” :):):):)

Cu tot respectul…..


Sunt, în viaţă, câteva chestii greu de obţinut. Un exemplu ar fi respectul. Nu te poţi aştepta să obţii respect, dacă pe tine te doare în fund de restul lumii . Poate că existenţa durerii ar ajuta, însă vorba e doar retorică, deci cam fără valoare, în multe cazuri. Deşi se spune că vorba poate răni mai rău decât fapta, am văzut, în ultima vreme, că zboară vorbele pe lângă noi şi nu se mai opresc în gândurile noastre. Nu mai gândim şi asta e rău, nene! Trecem aşa uşor peste ceea ce ne înconjoară şi ne oprim strict la „durerile” noastre de zi cu zi, de parcă restul n-ar mai conta nici cât negru sub unghie. Păcat, spun eu, pentru că liniştea sufletească vine doar din vorbe. Şi ele se nasc din gânduri, că doar de aia suntem oameni şi avem capacitatea asta extraordinară de a cugeta şi de a ne înfrâna instinctele. Şi asa de mult ne împăunăm cu însuşirea asta, încât trecem repede peste orice ne-ar putea afecta conştiinţa şi ne spunem doar aşa, pentru sine, că noi ştim cel mai bine şi părerea celuilalt nu contează. Ei bine, contează de multe ori. Pentru că, atunci când îţi spun mai mulţi că ceva nu merge bine, înseamnă că există acolo un pic de adevăr. Nu vom recunoaşte în veci că suntem ignoranţi în privinţa unei anumite probleme. Dar poate ar fi bine să ne dăm la o parte, măcar o dată, şi să spunem: „Oki, arată-mi ce ai face tu şi poate găsim o soluţie împreună!” Doamne-Fereşte! Zici că vine apocalipsa dacă scoatem vorbele astea pe gură.

Mda, am cam deviat. De fapt voiam să mărturisesc cuiva anume că merită tot respectul meu şi nu numai al meu. Din primul moment în care mi-a oferit găzduire, până la ultima ţigară împreună, într-un loc golit de lucruri personale, dar plin de amintiri, ce va rămâne mereu în inima mea, totul a fost perfect. Am întâlnit, în toată viaţa mea, doar câteva persoane demne de un asemenea respect. Le pot număra pe degetele de la o mână. Un caracter frumos modelat de viaţă şi o inimă deschisă, încununate de un optimism debordant şi efervescent. Mă tem că am înşelat puţin aşteptările acestui suflet minunat şi pentru asta îmi cer iertare. Poate voi reuşi, într-o zi, să mă revanşez. Până atunci vreau să-i mulţumesc pentru tot ce a făcut pentru mine (şi nu numai pentru mine). Am găsit-o într-o zi în care pierdusem speranţa şi eram ca o barcă în derivă, pe o mare înspumată şi înverşunată. Mi-a întins o mână de ajutor şi a ştiut să stea deoparte, deşi nu am meritat tot timpul această libertate frumoasă. Am descoperit, în casa ei, tainele cărţilor vechi, pline de praf şi vorbe iscălite meşteşugit pe foi îngălbenite de vreme, rânduri scrise de demult, ce mi-au pătruns în suflet şi au rămas acolo pe veci. Recunoştinţa pentru o parte atât de frumoasă din viaţa mea nu va putea fi ştearsă de nimic. Şi mereu am să-i dedic un zâmbet şi o îmbrăţişare caldă, pentru că a ştiut să asculte, dar şi să certe, a ştiut că viaţa nu e mereu aşa cum mi-aş dori-o şi m-a lăsat să-mi regăsesc echilibrul în ritmul meu, fără să mă preseze. Doamnă dragă, chiar dacă nu spun asta mereu şi, spre ruşinea mea, nici foarte des, vă mulţumesc! Pentru trei ani şi jumătate în care viaţa mea s-a legat definitiv de oraşul ce m-a adoptat şi pentru casa ce m-a făcut să visez cu ochii deschişi la o lume de basm. Şi mă înclin, cu tot respectul de care sunt capabilă, în faţa unui om superb! 

A doua sarcină pt. concurs :)


Iată că mai e ceva de făcut, pentru a fi înscrisă „cu acte în regulă” la concursul Bicicleta rosie. Arhi vrea să ştie pe unde aş merge prima oară cu bicicleta, dacă aş avea eu atâta noroc să o câştig.

Răspunsul este extrem de simplu: aş duce-o acasă. La mine acasă, lângă muntele Semenic, la poalele dealurilor bănăţene, în micuţul oraş Reşiţa. Oraşul unde m-am născut şi am crescut, unde oameni dragi mie au rămas doar pentru a-mi reaminti că rădăcinile sufletului tău au pornit de acolo şi rezistă în timp şi spaţiu, orice s-ar întâmpla. I-aş arăta străzile reşiţene, parcurile mici şi frumoase, Bârzava – râul nostru ca un firicel de lumină, traseul spre muntele Semenic, de o frumuseţe ireală. Ce zici, Arhi, crezi ca bicicleta mea s-ar îndrăgosti de oraşul meu? Eu spun că da 🙂

O sarcină frumoasă ;) – Cele zece porunci ale biciclistului


Da, am de îndeplinit o sarcină. Zău de nu! E prima mea sarcină de acest gen, pentru că am găsit la visurat un concurs absolut pasional. Are culoarea roşie şi două roţi ce zboară prin cele mai frumoase vise ale mele. Este concursul Bicicleta rosie şi sper să mă facă foarte fericită 🙂

Iată cele 10 porunci ale biciclistului, închipuite de mine. Deşi trebuie să menţionez că aş fi avut de scris cel puţin 20 de porunci, pentru a aminti tuturor că este foarte important să te şi protejezi atunci când te distrezi pedalând. Acestea fiind spuse, avem aşa:

1.) Întotdeauna să ai la tine mănuşi.
2.) Semnalizarea corectă în faţă şi spatele bicicletei.
3.) Distrează-te cât poţi de mult, dar nu-i incomoda pe ceilalţi participanţi la trafic.
4.) Dacă e posibil, să ai multă apă la tine. Nu se ştie dacă mai cobori de pe bicicletă săptămâna asta :P
5.) Încearcă să te menţii pe pistele special delimitate. Dacă nu poţi, măcar ai încercat.
6.) Casca ar trebui să fie obligatorie.
7.) Cărucioarele pentru copii nu sunt surorile bicicletelor, deci nu te lua cu ele la întrecere.
8.) Participă la toate competiţiile sportive pe două roţi. Alţii ar vrea să o facă, dar nu au cu ce.
9.) Obligatoriu să ai la tine aparatul foto. Te aşteaptă imagini deosebite.
10.) Fii fericit. Doar eşti pe două roţi şi trăieşti cea mai frumoasă senzaţie de libertate.

Aceste porunci pot fi găsite şi la postul lui visurat: http://www.visurat.ro/2011/07/08/a-inceput-campania-bicicleta-rosie/