Praf de vise


Pe tot drumul
nu e nimic… doar eu
cu o păpușă veche în mână,
târându-i picioarele zdrențuite pe jos,
fără pic de putere,
și mi-e greu sufletul
ca o piatră de moară…
o târăsc și pe ea după mine,
cu cealaltă mână,
iar funia îmi zdrelește carnea,
fără să simt sângele cald
ce îmi inundă urmele de pași.
Nu stiu dacă ar trebui să-mi deschid ochii,
oricum nu văd drumul din fața mea,
văd doar în gânduri
cum se agită,
cum își strigă mut
zecile de întrebări,
văd visele strivindu-se
de pereții reci și goi
unde, odată, erau agățate zâmbetele noastre.
Nu mai am forță să merg,
nu mai am motiv să rămân,
nu stiu încotro să mă îndrept
… umbra mea s-a oprit,
privindu-mă cum mă îndepărtez,
nu mai vrea să mă urmeze,
își dorește noroc
și știe că al meu a murit,
știe că ceea ce îmi doresc e în brațele mele vlăguite
și, totuși, nu îmi aparține.
Degetele mele trasează linii în praf,
așa cum o făceau și pe obrajii tăi,
linii fierbinți de sărutări
și amprente de dor pe buzele tale,
iar o nălucire mă învăluie,
mă împinge înainte,
spre necunoscut.
Și merg în neștire
și sper
și visez
și mă rog să nu mai doară.