Uite-aşa…..


De ce…? Nu, nu e luna iubirii, cum mulţi numesc luna februarie. Nu e nici măcar ziua ta, ca să pot spune că vreau să-ţi fac un dar de suflet.

E doar azi…. una din multele dimineţi în care ne-am trezit împreună, am făcut botic somnoros şi am plecat spre lucru fără chef de îndeplinit îndatoririle zilnice, dar absolut necesare. Una din multele dimineţi în care ţi-am adus cafeaua şi am lăsat-o lângă pat, apoi m-am furişat lângă tine şi am încercat să te trezesc blând, cu un sărut şi o îmbrăţişare. Una din multele dimineţi în care m-ai luat în braţe şi m-ai ţinut lângă tine, să mai dormim 5 minute.

E doar azi… una din zilele în care mă gândesc la tine şi mă întreb cum îţi merge la serviciu. Una din zilele în care simt o dorinţă jucăuşă de a-ţi  trimite un mesaj ghiduş, care să-ţi aducă zâmbetul pe buze. Un mesaj copilăresc, fără noimă, fără cap şi fără coadă….. dar care să te destindă.

Îmi place să-ţi scriu, mi te închipui în spatele meu, aplecat peste umărul meu, citind rândurile ce apar unul după altul, asteptând să vezi ce urmează. Şi dacă ar fi să mă întrebe cineva de ce te iubesc, aş răspunde: pentru că mă face să zâmbesc în fiecare zi, se strîmbă la mine când vorbesc rău de Dinamo şi are o faţă de copil fericit în momentul în care se joacă la Play Station sau vede un film bun. Pentru că mă ceartă daca nu-mi iese bună cafeaua. Pentru că-mi spune “Dorothy” când am pe mine o rochiţă amuzantă şi îmi prind părul în codiţe, pentru că oftează atunci când îl rog să mergem la plimbare, dar e foarte răbdator la cumpărături. Pentru că aş putea spune atâtea, dar mă face să tac sărutându-mă pe frunte şi să plâng, atunci când ne certăm. Da, te iubesc pentru toate supărările şi pentru toate momentele vesele ce mi le dăruieşti. Pentru părinţii tăi şi pentru tot ce te înconjoară. Pentru că imi faci cu ochiul atunci când mă vezi venind sau îmi trimiţi sărutări, când sunt agitată sau obosită. Pentru bunul tău simţ şi educaţia frumoasă ce ai primit-o şi ai ales să o păstrezi, pentru că mă faci să mă simt o femeie matură, deşi am suflet de copil. Pentru mintea sclipitoare şi felul în care ştii să cântăreşti totul. Pentru că am ales să aştern aici totul şi pentru toate cuvintele ce vor să fie spuse şi nu-şi găsesc locul, în acest moment, în propoziţii bine ticluite.; eu doar scriu, nu plănuiesc frazele şi sufletul meu vrea să spună tot, însă nu are rabdare să-l aşez frumos, în faţa ta.

Te iubesc pentru ceea ce eşti şi pentru că n-aş schimba nimic. Şi pentru că zilele vin frumos şi trec repede, una după alta… iar noi le luăm pe rând.

Şi azi…. e doar una din multe altele.

Reclame

Aşa… şi??


După o zi lungă, mergi acasă. Şi te aşezi pe canapea. Pat, fotoliu, ce prinzi mai la îndemână. Şi oftezi cu uşurare, pentru ziua ce tocmai a trecut, pentru sarcinile de serviciu îndeplinite (sau nu), pentru şoferii ce te-au înjurat în trafic (e deja banalitate), pentru dimineaţa ce părea că nu mai vrea să treacă şi pentru după-amiaza petrecută privind pe geam, la feţele obosite şi la drumul ce părea fără sfârşit. Eşti acasă… Şi asta te absolvă de orice gând, de orice efort, de orice apăsare…. Dar după o oră, dacă nu ai adormit deja, te întrebi: şi acum ce urmează? Şi toată ziua aia parcă n-are niciun sens fără o finalizare mult-aşteptată, de care însă n-ai habar cu ce se mănâncă. Şi aştepţi…  şi aştepţi…. şi în final, când ţi-ai pierdut toată răbdarea de care mai poţi da dovadă, în urma unei zile aşa lungi…. mai spui ceva de dulce şi treci la somn. Că de! Mâine e o altă zi lungă! Şi mai ai întrebări de pus….

Revin… cu sufletul greu….


N-am scris de ceva vreme şi eram convinsă că revenirea mea se va datora unui eveniment mai mult sau mai puţin important, însă care îmi va aduce sigur un zâmbet pe buze. Se pare că nu…. tocmai am pus capăt, virtual, unei frumoase prietenii. Sau era doar un început de prietenie?? Nu ştiu… pentru că cealaltă persoană implicată nu mi-a dat explicaţii. Deloc. Cum vă simţiţi voi neprimind răspuns la niciun telefon, mail sau orice formă de exprimare de genul ăsta? Ştiu, suntem ocupaţi până peste cap cu viaţa asta care ne solicită la maxim, ne întinde nervii şi ne provoacă la fiecare pas… însă nu e un motiv suficient să nu vrei să cunoşti oameni noi, iar şi iar, până simţi că e de ajuns şi ţi-ai umplut până la refuz camerele destinate depozitării prieteniei. Asta să fi fost şi acum? Motivul implacabil pentru care nu a existat niciun răspuns la insistenţele mele? Nu am de unde şti… şi nici nu cred că voi fi „luminată” cândva curând. Îmi pare rău că am pierdut o prietenă dragă ce reuşea să-mi descreţească fruntea neliniştită atunci când eram tristă şi mândria în suflet că pot face acelaşi lucru pentru ea. Şi multe altele….. Dar nu văd sensul înşirării lor…. cel puţin nu acum. Şi poate niciodată…

Cum….


…. poţi spune cuiva că iubeşti? Ştiu, întrebare banală, dar totuşi atât de dureros de reală.

Îmi place să scriu…. nu o mai fac aşa des şi nici cu atâta pasiune, deşi poate că ar trebui să-mi impun o anumită disciplină, având în vedere faptul că scrisul era o parte importantă şi atât de  pregnantă în viaţa mea. Disciplină…. un cuvânt tare şi dur, mie aşa mi se pare. Şi revenind…. e nevoie de disciplină pentru a învăţa să conversezi, pentru a învăţa să-ţi exprimi sentimentele? Sau trebuie doar să dai frâu liber gândurilor tale, ajutându-le să se materializeze în forma care le este destinată? Mi s-a spus de multe ori că nu gândesc prea mult înainte de a vorbi, deşi sentimentele nu au nevoie de chibzuire. Cel puţin aşa cred eu. Nu mi se pare necesar să te gândeşti înainte de a spune cuiva „te iubesc”. Orice ar însemna asta. Poate însemna „ador să-ţi fac cafeaua dimineaţa” sau ” îmi plac ochii tăi atunci când îmi povesteşti ceva”. Sau „mai ţii minte cum stăteam de vorbă ore întregi şi ni se părea că toate subiectele universului sunt prea puţine pentru noi?”….. „Te iubesc” poate însemna orice. N-am crezut niciodată ca aceste două cuvinte pot cuprinde toata gama de trăiri, bune sau rele, pe care le ai pentru şi cu cineva. Într-adevăr, te pot ajuta să spui ce ai pe suflet… te pot împinge de la spate să dai un sărut atunci când cele mai cuprinzătoare vorbe sunt de prisos, te pot îndemna să întinzi mâna către celalălt, fără să ai un motiv anume….. doar pentru a simţi că celălalt există şi e lângă tine…. hhmm… ăsta poate fi motivul 🙂

Oare o privire plină de dor ajunge? Îşi ajunge ea scopul tăcut, fără a rosti nici cel mai neînsemnat sunet, poate pătrunde în sufletul celui pe care-l iubeşti? Cine spune că tăcerea face cât o mie de cuvinte? De unde ştie celalălt pe care să le aleagă? Poate tăcerea face cât o mie de îmbrăţişări, dar de unde va şti ea cât de tare să strângă şi când e de ajuns? Nu ştiu daca am atins înţelepciunea de a spune „te iubesc” şi dacă mi-am câştigat dreptul de a o spune….. glasul inimii nu va fi niciodată obiectiv, iar cel al raţiunii nu va fi niciodată subiectiv. Nu le pot pune în balanţă, ar fi ca şi cum aş amesteca apa şi uleiul. Însă le pot face să se înţeleagă. Pentru că eu le domin pe amândouă. Dar nu ştiu cum pot spune „te iubesc”…… şi să ştiu în acelaşi timp că am gasit sufletul…. acel suflet… în care vorbele mele să-şi găsească locul tihnit şi cald, ce m-ar face să mă simt în siguranţă. Poate că deja sunt acolo… şi poate ceea ce aş vrea să spun e de prisos…..