Trag aer în piept şi încerc să mă ridic. Picioarele nu mă ajută, îmi tremură rău de tot şi abia pot respira. Îl ţin în braţe, se zbate şi mă priveşte cu ochi trişti şi înlăcrimaţi. Reuşesc să mă sprijin de zid şi, cu un ultim efort, întind mâinile şi-i dau drumul sufletului să zboare, în vânt nebun, în depărtări….Nu ştiu ce să-i mai fac… pot doar să sper că, lăsându-l liber, va zbura şi se va întoarce la mine atunci când plămânii lui vor fi plini de aer curat şi ochii lui îşi vor usca lacrimile. Şi doare, doare inimaginabil. Dar poate voi reuşi şi eu să zâmbesc, astfel. Să zâmbesc aşteptându-l, să-mi curăţ viaţa şi gândurile de tot ce e rău şi să-l primesc, apoi, cu braţele deschise. Trebuie.
Mă sprijin iar de zid, însă nici măcar el nu mai e în stare să mă ajute. Mă prăbuşesc, cu un zgomot surd, înapoi pe podeaua rece, ridicând în jurul meu un nor de praf. Şi mă întind acolo, fără să-mi pese de nimic, cu ochii închişi, dorindu-mi să vină somnul cel adânc, din care să mă trezească singura mângâiere de care am nevoie. A ta.
Onitzza 