Gânduri strâmbe, amestecate drept


E drăguț să ai caștile în urechi, în timp ce mergi cu tramvaiul sau cu trenul. Experiența cu tramvaiul, cel puțin, e recentă. Aseară am avut un drum de făcut și căștile mi-au ținut companie, ca întotdeauna. Ascultam superba melodie a celor de la U2, devenită deja preferata mea din ultima lună. Tramvaiul era aproape gol, deși ceasul arăta puțin peste ora 20,00. Cei mai mulți călători aveau priviri obosite și o atitudine resemnată, de parcă noaptea căzută mai devreme peste ei le-ar fi moleșit simțurile și gândurile. Îi priveam, pe fiecare în parte și doar cîțiva adolescenți, nu mai mari de 17-18 ani erau veseli și păreau fără griji. Ce griji le-ar fi putut întuneca chipurile, totuși?

În fața mea era un bărbat puțin neliniștit, scrutând noaptea de după geamurile murdare, de parcă aștepta să se întâmple ceva sau căuta pe cineva. Ceva chiar s-a întâmplat, pentru că la una din stații au urcat controlorii. Controversate ființe controlorii ăștia, zău așa! Poți să-i ghicești în mulțime, chiar dacă nu stau împreună. Ceva îi da de gol, deși n-aș putea spune ce anume. Nu știu cum, dar unul din ei a venit direct la bărbatul neliniștit și la mine. Știu că spunea ceva și mă distram, în gândul meu, urmărindu-i buzele cum se mișcă, dar nereușind să prind nici măcar un sunet. Cei de la U2 își făceau bine datoria și-mi umpleau auzul cu versurile lor, parcă luate din sufletul meu. Mi-am scos cardul, l-am dat la verificat și am rămas cu mâna întinsă pentru a-l primi inapoi. Gesturi blazate, pe care n-aș fi crezut că le voi vedea la mine. Însă aseara mi-am dat seama că au apărut. Se pare că rutina, în anumite cazuri, se instalează iremediabil. Ca și rutina controlorilor, de altfel, pentru că acel bărbat a coborât cu ei, la următoarea stație, neavând bilet. Rutina de genul acesta nu poate fi evitată, din păcate. Trebuie să ai card valabil de călătorie, trebuie validat, trebuie prezentat controlorilor. Trebuie, trebuie, trebuie… pentru că asta e mersul lucrurilor. Dar se poate evita rutina, în alte cazuri. Și asta vreau să și fac. Trebuie să se schimbe ceva și trebuie luate lucrurile ca atare și trebuie să mă adaptez din mers. Pentru că acest „trebuie” aici e egal cu „necesar”. Ceva se va schimba, însă eu sper că totul va rămâne. Vreau doar să am șansa de a face parte din schimbare, de a zâmbi mereu, de a schimba rutina, de a arăta că totul poate rămâne așa cum a fost, deși unele lucruri se vor schimba total. Și stiu că asta e ceva realizabil pentru că, în fond, totul este foarte simplu. E de ajuns să vrei să fie bine, să vrei să te lași sprijinit și să sprijini, la rândul tău. E de ajuns să îți deschizi inima și să crezi în ceea ce poate fi făcut. Să iei ce îți oferă viața și să-ți modelezi propriul destin. Nu va fi perfect, marginile vor fi colțuroase, adeseori, adânciturile îți vor părea o dată gropi, o dată doar mici hopuri, atmosfera nu va fi mereu senină. Dar toate reușitele și toate eșecurile se vor topi într-un cockteil cu nuanțe nemaivăzute, cu gust dulce-acrișor, având parfumul tău. Și nu-ți vei mai dori să guști altceva.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s