New day.. friday ;)


În sfârşit e vineri şi eu răsuflu uşurată. Deşi afară nu e chiar soarele la care visam eu, într-o zi de vineri, e bine şi aşa. Mi-am început ziua cu un ceai verde, like always… Cred că ţine locul ceştii de cafea normale, nu mă pot trezi fără el. Am luat şi o hotărâre azi: să încerc să scriu zilnic, poate noul format al blogului, adică transformarea în jurnal, m-ar ajuta să mă exprim mai bine. Şi interior şi exterior. De la o vreme simt nevoia de exprimare, în gura mare sau mai în şoaptă, dar vreau să fiu auzită. De cine…. asta nu mai depinde doar de mine. Poate mă descoperă vreun căutator de talente din domeniul blogurilor amuzante. Ehh.. ar fi clar o greşeală, pentru că nu ştiu dacă sunt amuzantă. Vom vedea. Până atunci, veţi găsi mai jos o povestioară despre câteva sufleţele câineşti, ce-mi mângâie sufletul. Am trimis-o şi Nonei, iar ea a şi postat-o aici. Enjoy it:

„Vreau să-ţi scriu despre sufletul meu de departe, dar şi de inimioarele mele de aproape.

Să începem cu Ada. E o boxeriţa mare si prostovană. Aşa o alint eu. În realitate e foarte deşteaptă, iubitoare până la cer şi înapoi, leneşa şi jucăusă la maxim. Maxim am spus! :)) Teoretic nu e a mea, e a surorii mele. Povestea ei începe cu câţiva ani în urmă. Tocmai ne pierdusem caţeluşa pekineză, pe care o iubeam enorm. Şi am hotărât să nu mai luăm alt caine, eram prea marcate. Mai mult eu hotărâsem asta. Stăteam cu mama şi sora mea. Eram doar noi trei, parinţii divorţaseră şi încercam să ne refacem viaţa, aşa cum se putea mai bine. Ada a venit la noi într-o seară, cam pe furiş. Am găsit-o în fotoliu. Nişte prieteni buni aveau doi boxeri, un mascul şi o femelă, iar puiuţii le mişunau prin casă, exact ca nişte soricei, iar un şoricel a ajuns la noi. Era un ghemotoc cu două urechi blege, labuţe cât botul ei de mari şi avea o privire atât de fină (da, părea ca o poţi atinge), încât ţi se topea sufletul instantaneu. Mama spunea „nu e a ta, e a Deei (soră-mea), tu ai spus că nu mai vrei caine”. Aşa spusesem, eram hotărâtă să nu mă mai ataşez de sufleţel câinesc, suferisem prea mult. I-am rezistat Adei doar o oră. Apoi nu m-am mai dezlipit de ea. Am iubit-o şi o iubesc enorm. Însă sunt departe de ea, a ramas la Reşiţa, iar eu m-am mutat în Bucureşti. De fiecare dată o rog pe soră-mea să pună telefonul pe speaker, să mă audă Aduţa mea. Şi ea linge telefonul şi dă din coadă. Înseamnă că-i lipsesc şi eu, nu?

Acum să vă pove despre inimioarele mele de aproape. Sunt, de fapt, 3 mici şi un inimoi mare 🙂 Stau toţi patru într-o curte, acasă la iubitul meu şi se împacă de minune. Până vine vorba de mâncarea din bolul altuia, atunci iese razboi.
Prima e Lady. Ea e veterana casei, e cea mai bătrână. Un pumnişor de căţeluşă… are un nas mic şi delicat, de doamnă rafinată şi trecută prin multe, la viaţa ei. Respiră greu şi fornăit, dar când se aşează lângă tine, o face atât de suav, încât nici nu o simţi.
Pufi, în schimb e răsfăţatul casei. I se mai spune şi „shishit” (nu cereţi explicaţii 😛 )şi e atât de insistent, atunci când vrea să fie ţinut în braţe, încât trece direct la fapte. La propriu. Adică îţi sare direct în braţe, zici că are arcuri prinse-n labuţe, deşi e doar un pekinez micuţ.
Fifi e numarul 3 la mititei. Rasa Yorkshire, ciufulită şi jucăuşă. Şi puţin (mai mult) însărcinată, deci abia se mişcă de colo-colo, eu o mai strig şi „Patrăţică cu codiţă”, e prea tentant să mă pot abţine. Sper să mă înţeleagă!
Ultimul, dar nu cel din urmă, e preferatul meu: Noro. Îl cheamă Norocel, dar Noro e mai scurt şi-mi place mai mult. E mare şi negru şi are la purtător o coadă, ce te poate bate lejer, nici n-are nevoie să te muşte. Dă atât de tare cu ea, încât îţi pot rămâne vânătăi. Eu am avut una. Mică, dar am avut. L-am învăţat să stea jos, dacă vrea să primească ceva de ronţăit şi mă joc cu el de cate ori pot. Iubitul meu spune că-i stric bunatate de câine şi îl înmoi, de vor intra hoţii în curte oricînd şi la orice oră. Dar nu-i adevărat, e şi el un suflet şi-i place să se joace şi să se alinte. Ei sunt dragii mei căţeluşi, ce-mi încălzesc sufletul când încep să dea din codiţa lor năzdrăvană, la vederea mea. Am scris mult, dar se putea şi mai mult, să ştiţi :)”
Mai jos aveti o fotografie cu Ada, cu celelalte „sufletele” revin in curand.
Update: am revenit cu cele patru sufletele. Mai jos aveti fotografia. Iar Fifi are 4 ghemotoace pe care va invit sa le adoptati si sa le iubiti mult. In total sunt doi baieti si doua fete, insa unul dintre baieti si-a gasit deja stapan.

De la stanga la dreapta, in ordinea numerelor de pe tricouri: Norocel, Fifi, Pufi & Lady.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s