Emptiness…

…… mda…. cântecul sufletului meu se loveşte de un ecou prelung, interminabil…. Casa e pustie şi, oricât m-as învârti prin ea, să-i dau viaţă, e inutil. Când privesc pe geam strada aglomerată, zgomotul vine rapid şi se loveşte năuc de ochii mei trişti. Doar soarele mă mai încălzeşte, pentru câteva momente efemere şi apoi pleacă şi el, supărat că nu poate face mai mult. Filmele nu mai au acelaşi farmec şi liliacul înfloreşte, fără să-l pot percepe pe de-a-ntregul. Şi e floarea sufletului meu…

Nu sunt singură, însă e ca şi cum aş fi. Reacţionez ca un roboţel, fac tot ce trebuie făcut, apoi merg acasă şi zac. La propriu. A trecut jumătate, va mai trece încă pe atât până te întorci. Şi parcă mai e o veşnicie. Iar eu te aştept. Fiindcă mi-e dor.

2010 in review – Recapitulare, din câte se pare!

The stats helper monkeys at WordPress.com mulled over how this blog did in 2010, and here’s a high level summary of its overall blog health:

The Blog-Health-o-Meter™ reads Fresher than ever.

Crunchy numbers

The Leaning Tower of Pisa has 296 steps to reach the top. This blog was viewed about 1,200 times in 2010. If those were steps, it would have climbed the Leaning Tower of Pisa 4 times

In 2010, there were 35 new posts, growing the total archive of this blog to 58 posts. There were 13 pictures uploaded, taking up a total of 15mb. That’s about a picture per month.

The busiest day of the year was August 23rd with 30 views. The most popular post that day was Ala-bala-portocala!.

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were out.ro, mail.yahoo.com, facebook.com, visurat.ro, and cabral.ro.

Some visitors came searching, mostly for venexia, unde va tundeti, keiko slim spa, daydreamers project, and piesa venexia.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

1

Ala-bala-portocala! April 2010
2 comments

2

Venexia – o piesă superbă! November 2010
1 comment

3

Am cunoscut o oamă… April 2010
2 comments

4

Cabral m-a lovit cu un notebook! October 2010
2 comments

5

Update: Am fost la studio-ul Alexandrei Sandu –> Daydreamers Project October 2009
1 comment

’cause i’m Popeye, the sailor man! Aaaa… woman :P

Ceva bun de papa, de care mi-a fost poftă rrrrău de tot!

Enjoy it

Cât noroc pe mine!

  Să mai spună cineva că în online nu găseşti nimic adevărat! Vai! Acuma pe bune…. am întalnit în online o grămadă de oameni adevăraţi. Pentru că sunt oameni normali, simpli, cu vieţi normale, cu vise normale, cu speranţe banale, aş putea spune…. însă fiecare le exprimă diferit. Uneori mă întreb cum de au găsit atâtea cuvinte, să exprime tot ce gândesc şi când sunt sigură că nu mă mai pot surprinde, exact atunci apar cu noi expresii, cu noi povestiri, cu noi idei. Bunăoară, am găsit plimbându-mă pe net, absolut şi total întâmplător, câteva jurnale. Le-am luat de la cap la coadă, pentru a încerca să înţeleg omul ce s-a aşezat în faţa monitorului şi a început să tasteze ceea ce-l durea, ceea ce l-a emoţionat peste măsură în acel moment, încât era absolut şi imperios necesar să înceapă a scrie. De fapt, e vorba de câteva femei, să fiu sinceră. Am început cu “Jurnal din burtică”, am continuat cu “Jurnalul Măriucăi“ şi am încheiat cu “Jurnalul unei mămici fericite”. Aşa credeam eu, că am terminat cu cititul jurnalelor şi voi trece, poate, la altceva. Însă am dat peste “Jurnalul de prinţesă urbană în căutare de casă pe pământ şi suflet în cer”. Toate aceste femei mi-au luminat sufletul şi m-au făcut să râd din toată inima sau să plâng pe neaşteptate, fără să-mi dau seama când trec de la o stare la alta. Am luat totul la rând: neliniştile, angoasele, stările de bine, zâmbetele, momentele de visare, zilele bune sau mai puţin bune, momentele de “om mare” sau cele atitudine copilărească. Eee.. şi câte ar mai fi, dar nu mi le mai amintesc acum! Mi-am amintit, datorită lor, de multe momente din copilăria mea, de prostiile făcute, de prima dragoste, de primul sărut, de ceea ce înseamnă pentru mine mama, de tata, prea puţin prezent în familia noastră, de bunicii mei, cei pe care i-am mai prins si cei pe care-i mai am, de mirosuri familiare, de portocalele primite de Crăciun, de zăpezile de altădată, de jocuri, orele de stat afară, de prietenii pierduţi de-a lungul timpului.

  Dar despre ceea ce mai voiam să scriu, va urma un alt episod. Voiam doar să mulţumesc celor care scriu mai mult decât mine, mai frumos, mai cu sufletul. Sper să învăţ, în timp, să-mi pot deschide sufletul la fel de uşor şi de simplu.

Florile mele frumoase :)

Florile mele frumoase, primite de la iubitul meu…. zâmbete în culori şi fericire pură…. le dăruiesc tuturor celor care vor să “fure” un strop de frumuseţe

Şi mormolocii ţipă!!

Aceasta este concluzia la care a ajuns un grup de cercetători argentinieni, care a descoperit, în urma unor măsurători cu aparatură sofisticată de ultimă generaţie, că banalii mormoloci de broaşte ţipă de frică atunci când se întâlnesc, sub apă, cu un prădător.

Cu această ocazie, este pentru prima dată când cercetătorii au descoperit că larvele amfibienilor se folosesc de sunete emise subacvatic atunci când se sperie, sau chiar eliberează ţipete sfâşietoare, inauzibile pentru urechea umană, în momentul în care sunt prinse de un carnivor.

Echipa de cercetători condusă de Dr. Guillermo Natale din cadrul Universităţii Naţionale La Plata din Buenos Aires, a studiat atât în sălbăticie, cât şi în condiţii de laborator, mormolocii broaştei cu coarne (Ceratops ornata) care trăieşte în zonele umede din Argentina, Uruguay şi Brazilia. Cercetătorii au aflat, astfel, cu surprindere, că mormolocii în cauză dau dovadă de o agresivitate naturală remarcabilă, fiind carnivori şi hrănindu-se inclusiv cu mormolocii altor specii de broaşte.

Alta este, în schimb, situaţia când mormolocii sunt în pericol de moarte. În acele momente limita, în care sunt pe cale să fie prinşi de peşti, gândaci carnivori, păsări sau şopârle, mormolocii speriaţi emit un ţipăt lung, cu rezonanţe metalice care a fost înregistrat clar de aparatele şi microfoanele speciale, amplasate în apă.

“Uşi deschise 2010″ la UNATC! Poftiţi, vă rog!

Ştiu că azi e miercuri deja şi poate v-aţi bătut în cuie planurile pentru week-end. Eu vă sugerez să căutaţi vreo unealtă pentru cuiele acelea şi să vă “capsaţi” în program manifestările de la UNATC. Încep de vineri dimineaţă, 16 aprilie şi se termină duminica pe seară, în 18 aprilie. Mai jos aveţi şi programul, preluat de pe forumul UNATC şi postat de Nona. Aşa deci:

” Usi Deschise 2010

UŞI DESCHISE 2010
Ediţia a XIV-a

Vino să-ţi rezervi locul la TEATRU!
Vino să-ţi rezervi locul la FILM!

Între 16-18 aprilie, Facultăţile de Teatru şi Film din cadrul U.N.A.T.C “I.L. Caragiale” – Bucureşti organizează Uşi Deschise 2010.
Ca de fiecare dată, în cei 14 ani de existenţă ai evenimentului, studenţii şi profesorii îşi propun să dezvăluie publicului curios modul în care se nasc lucrurile frumoase într-o universitate de artele spectacolului.
Vino să-ţi rezervi locul la TEATRU! Vino să-ţi rezervi locul la FILM! este invitaţia pe care UNATC o adresează în mod special aspiranţilor la o viaţă artistică, dar şi celor atraşi de luminile rampei şi ecranului. Studenţii au pregătit: exerciţii de creaţie în actorie, regie, păpuşi-marionete, coregrafie; expoziţii de scenografie; colocvii de teatrologie; proiecţii de filme; ateliere de fotografie şi multimedia.
Veţi avea ocazia să vă întâlniţi şi cu absolvenţi UNATC care onorează şcoala românească de teatru şi film. În prima seară, la ora 19.00, va avea loc proiecţia filmului Eu când vreau să fluier, fluier, în prezenţa protagoniştilor şi a regizorului Florin Şerban. A doua zi, la ora 12.00, creatorii spectacolului coupé Cântăreaţa cheală & Lecţia în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză, de la Teatrul de Comedie, vă invită la o întâlnire cu teatrul lui Eugène Ionesco.
Din dorinţa ca vizitatorii noştri să nu rămână simpli spectatori, le oferim posibilitatea de a se implica în atelierele interactive de teatru, dans sau lupte scenice şi în dezbateri pe teme artistice.
Deschiderea oficială: Vineri, 16 aprilie, ora 10, sala „Ileana Berlogea”, la sediul UNATC din str. Matei Voievod, nr. 75-77.
Vino să-ţi rezervi locul la TEATRU! Vino să-ţi rezervi locul la FILM!
Uşile îţi sunt deschise! ”

Click pe “Usi Deschise 2010″, de la începutul articolului, pentru a găsi programul fiecărei zile ;) Şi distracţie maximă vă doresc!

Text pentru singurătatea minţii….

M-a lovit, de ceva vreme, o moleşeală intelectuală de-mi vine să mă iau cu mâinile de cap. Nu mai sunt în stare să gândesc, las de azi pe mâine o grămadă de lucruri, amân hotărâri ce trebuiau luate de-o veşnicie şi parcă nu mai sunt în stare să am un dialog ca lumea. Cine mă ascultă mi-ar putea spune, uneori, că semăn cu o fetiţă retardată mintal, ce nu ştie să treacă dincolo de condiţia ei de naivă, iar frazele mele sunt atâta de bâlbâite, încât îşi pierd sensul pe drum. Sufăr de lipsă de ambiţie. Şi ceea ce e mai rău, suferă şi cei din jurul meu. De parcă m-aş fi transformat în cârpă de şters praful… dar mi-e lene să fiu cârpă. Nu vă doresc să suferiţi de lipsă de ambiţie, e foarte dureros. Îţi iei atâtea şuturi în fund de la cei din jur (pardon exprimarea fără perdea, deşi aş “merita” şi mai mult de atât), încât la un moment dat începe să doară şi ajunge durerea până la creierul acela adormit, lipsit de mirosul de neuroni puşi la lucru. Apel la cei care au ambiţie pusă deoparte, pe undeva. Nu contează daca e dozată în gramaje mici, prăfuită, sau aproape de expirare. Vă rog să o trimiteţi la mine, abuzez eu de ea până cedează şi moare, lăsându-mă din nou în pană. Sau…. şi mai bine, cred că ar trebui să încep să produc nişte materie cenuşie. Singură, cu propriile mânuţe, că doar ceea ce face omul cu mâna lui, se numeşte lucru manual. Or nu-i aşa??

Ufff… grea e viaţa asta. Da’ e şi mai grea când ţi-o faci tu grea. Auch, câtă profunzime! Vă doresc veselie! Şi mulţi neuroni activi!

Am cunoscut o oamă…

….. deşi pare hilar acest titlu, încerc să pun în el toată admiraţia ce mi-a trezit-o această fiinţa mititică (aşa mi-o închipui eu), cu o energie debordantă, cu poftă de viaţă şi zâmbet sincer pe buzele “de tip sârmuliţă”, în ciuda încercărilor prin care a târât-o viaţa. Deşi nu pot spune că ne-am dat nas în nas personal, deocamdată e doar în lumea virtuală. Cel puţin deocamdată. I-am descoperit blogul absolut întâmplător şi de atunci mă nimeresc acolo în fiecare zi, absolut intenţionat. Am citit tot ce a scris în paginile acelui jurnal, am plâns şi am râs cu ea şi l-am blestemat pe Titel atunci cand i s-a trezit lui “pofta de viaţă”. Mai presus de toate am descoperit o oamă (e, totuşi, la genul feminin )  fantastică, un mic bulgăre de veselie şi optimism, ce a reuşit mereu să trezească viaţa în cei din jurul ei. Îţi mulţumesc, Manon, pentru Pintea. Pentru veveriţele tale mongoleze, pentru călătoriile tale cu metroul din care ieşi teribil de şifonată (ale mele sunt, de cele mai multe ori, asemănătoare), pentru mersul pe jos, pentru medicul minunat ce l-ai descoperit în Bucureşti, pentru durerea ta ascunsă în fraze ironice, pentru sclipirile din fiecare zi. Pentru multe altele, ce n-au vrut să-mi coboare acum din minte, spre rândurile aşternute mai sus.  Şi, aşa cum ţi-am scris şi pe blog azi, te îmbrăţişez din tot sufletul pentru ieri, pentru azi şi pentru nenumăratele de “mâine”.

Şi mă închin…

Scriu despre tine….

….. de una singură, în mijlocul oraşului agitat, cocoţată pe o bancă, sub ninsoarea deasă, ce-mi udă foile şi mâinile. Dar nu-mi pasă….. scriu despre tine. Şi e dor în mine, mi-e sufletul întins printre fulgi, spre ochii tăi blânzi. Şi ce-aş putea spune? Ce-ar fi atât de nemaivăzut, de nu s-ar fi găsit cuvinte să exprime?

Eşti doar tu….. un om comun, într-o lume pe fugă, unde planurile, iubirile, vieţile se schimbă într-o secundă. Iar mâna mea le urmăreşte, să le oprească în loc, doar un moment, măcar. Să le convingă să-mi sărute pagina goală. Timpul zboară şi eu te descopăr în fiecare dimineaţă. Acelaşi vechi, topit în nou, aceleaşi gesturi, încântare mută şi surprinsă mereu. Şi în fiecare noapte rescriu poezia gurii tale, amăgirea sărutărilor, cărarea imaginară a viselor.Ţi le dăruiesc la cafea şi ţi le fur la prânz, doar pentru a le redărui la cina târzie. Fiecare zi e un început şi un sfârşit şi mă tem mereu că mi-e prea neînsemnat vocabularul şi prea umilă vorba pentru a te iubi. Şi totuşi te privesc mândră şi sigură pe mine, atunci când îmi descoperi slăbiciunile.

Şi în timp ce deschid ochii, iar somnul îmi împleteşte degetele, îmi propun să scriu despre tine. Pe o bancă, sub ninsoarea deasă, ce-mi udă foile şi mâinile, în mijlocul oraşului agitat…