Un caz grav de incultura

Un barbat e adus în fata judecatorului pentru ca a omorat-o pe sotia lui.
- Fapta dumneavoastra e sub orice critica. Daca aveti intentia ca tribunalul sa nu va condamne la inchisoare pe viata, trebuie sa ne expuneti motive cat de cat plauzibile care sa va poata reduce pedeapsa.
- Domnule judecator, sotia mea era asa de proasta incat nu am putut sa ma controlez si a trebuit sa o arunc de la balcon.
- Declaratia dumneavoastra este o obraznicie nemaiauzita si daca nu doriti ca juratii sa va condamne inainte sa continuam procesul trebuie sa aveti argumente cu adevarat plauzibile.
- Pai sa va povestesc: locuim intr-un bloc cu 10 etaje, la ultimul etaj si la parter locuieste o familie de pitici. Parintii au 1 metru si copiii. Cel de 12 ani are 70 de cm si cel de 14 ani are 90 de cm .
- In ziua respectiva i-am spus sotiei:
- E teribil sa fii pitic. Saracii vecini de la parter, toti sunt asa mici!
- Da, raspunde sotia, sunt o adevarata specie de pirinei.
- Pigmei ai vrut sa spui!
- Nu, pigmei e ceea ce are omul in piele si de la care se alege cu pistrui.
- Ala se numeste pigment.
- Ma lasi ? Pigment e chestia aia pe care scriau vechii romani.
- Ala se numeste pergament.
- Cum poti draga sa fii asa de incult? Pergament e cand un scriitor publica o parte din ce a scris.
- Domnule judecator, va inchipuiti ca mi-am inghitit cuvantul “fragment” ca sa nu mai continui discutia asta aberanta. M-am asezat pe fotoliu si am luat un ziar sa-l rasfoiesc. Nici nu m-am asezat bine ca apare sotia mea langa mine cu o carte in mana si imi spune:
- Uite draga, asta e ceea ce scrie un scriitor si se numeste carte, daca nu aveai idee ce e aia. Ia si citeste Veranda de la Pompadur.
Iau carte in mana si ii spun: Draga mea, asta e o carte în limba franceza – “Marchiza de Pompadour”, nu trebuie sa interpretezi numele în romana.
- Asta e buna draga, imi dai tu lectii de franceza, mie care am facut meditatii cu un vector de la facultate !!
- Ala nu se numeste vector, se numeste lector.
- Esti prost, Lector a fost un erou grec din antichitate.
- Ala a fost Hector si era troian.
- Hector e unitate de masura a suprafetei, blegule.
- Ala e hectar draga mea.
- Ma uimesti cu incultura ta. Hectar e o bautura a zeilor.
- Ala se numeste nectar, spun eu, oftand din adancul sufletului.
- Habar nu ai, eu stiu sigur ca era si o melodie pe tema asta pe care o cantau doua prietene in duo.
- Nu se spune duo se spune duet.
- Ma scoti din sarite, cum dracu de esti asa de incuiat? Duet e când doi barbati se bat cu sabiile.
- Ala se numeste duel.
- Pe dracu, duel e gaura aia neagra din munte de unde apare trenul.
- Domnule judecator, aveam “tunel” pe limba, dar am simtit ca mi se face negru în fata ochilor si nu m-am mai putut stapani si am aruncat-o pe geam.
Liniste in sala. Judecatorul ia ciocanelul de pe masa, loveste cu el puternic si spune:
- Esti liber, a fost un caz clar de legitima aparare. Eu o aruncam deja de la Hector.

Scriu despre tine….

….. de una singura, in mijlocul orasului agitat, cocotata pe o banca, sub ninsoarea deasa, ce-mi uda foile si mainile. Dar nu-mi pasa….. scriu despre tine. Si e dor in mine, mi-e sufletul intins printre fulgi, spre ochii tai blanzi. Si ce-as putea spune? Ce-ar fi atat de nemaivazut, de nu s-ar fi gasit cuvinte sa exprime?

Esti doar tu….. un om comun, intr-o lume pe fuga, unde planurile, iubirile, vietile se schimba intr-o secunda. Iar mana mea le urmareste, sa le opreasca in loc, doar un moment, macar. Sa le convinga sa-mi sarute pagina goala. Timpul zboara si eu te descopar in fiecare dimineata. Acelasi vechi, topit in nou, aceleasi gesturi, incantare muta si surprinsa mereu. Si in fiecare noapte rescriu poezia gurii tale, amagirea sarutarilor, cararea imaginara a viselor.Ti le daruiesc la cafea si ti le fur la pranz, doar pentru a le redarui la cina tarzie.Fiecare zi e un inceput si un sfarsit si ma tem mereu ca mi-e prea neinsemnat vocabularul si prea umila vorba pentru a te iubi. Si totusi te privesc mandra si sigura pe mine, atunci cand imi descoperi slabiciunile.

Si in timp ce deschid ochii, iar somnul imi impleteste degetele, imi propun sa scriu despre tine. Pe o banca, sub ninsoarea deasa, ce-mi uda foile si mainile, in mijlocul orasului agitat…

Ganduri, sperante, etc…

E inceput de an, vin toate navala, de nici nu ai timp sa le asezi bine in fagasul lor normal. Si pana te dumiresti ce si cum, trece juma’ de an, trece si vara si tanjesti la iarna, e mult prea cald pentru a respira intr-o viata normala.  Iarna tanjesti la vara, ca nu se multumeste omu’ cu ce are, vrea mai abitir ce nu are!  Dar eu sper la mai multa armonie, la mai multa intelegere, la mai multa bunatate. La oameni ceva mai relaxati, mai zambitori, mai ingaduitori. In definitiv, doar o viata avem. Stiu ca suna banal, dar e al naibii de adevarat, deci trebuie sa ne-o facem frumoasa, indiferent ce ar insemna asta! Asta va doresc eu: lumina, zambet si bunatate. Si ce simplu e sa fiti asa….. Un an vesel!

Asa… si??

Dupa o zi lunga, mergi acasa. Si te asezi pe canapea. Pat, fotoliu, ce prinzi mai la indemana.Si oftezi cu usurare, pentru ziua ce tocmai a trecut, pentru sarcinile de serviciu indeplinite (sau ne), pentru soferii ce te-au injurat in trafic (e deja banalitate), pentru dimineata ce parea ca nu mai vrea sa treaca si pentru dupa-amiaza petrecuta privind pe geam, la fetele obosite si la drumul ce parea fara sfarsit. Esti acasa… Si asta te absolva de orice gand, de orice efort, de orice apasare…. Dar dupa o ora, daca nu ai adormit deja, te intrebi: si acum ce urmeaza? Si toata ziua aia parca n-are niciun sens fara o finalizare mult-asteptata, de care insa n-ai habar cu ce se mananca. Si astepti…  si astepti…. si in final, cand ti-ai pierdut toata rabdarea de care mai poti da dovada, in urma unei zile asa lungi…. mai spui ceva de dulce si treci la somn. Ca de! Maine e o alta zi lunga! Si mai ai intrebari de pus….

Update: Am fost la studio-ul Alexandrei Sandu –> Daydreamers Project

Alexandra: o fetita (nu o pot numi altfel ) draguta, fermecatoare, purtand de colo-colo un aparat foto ce o acoperea cu totul si un zambet larg si reconfortant. Ambientul: o camera maaare unde am descoperit o multime de chestii interesante, de la fundaluri mari si colorate, la pensule si culori, plus o chitara si cateva perne cu tot felul de desene vesele, aruncate intr-o doara pe jos, in jurul unei masute acoperite de ciocolatele mititele si cateva carti. Eu: o fiinta emotionata (habar n-am de ce, doar nu ma papa ursul ). Insa totul a fost bine, si a trebuit sa plec exact atunci cand ma obisnuisem atat de mult cu atmosfera, incat ma simteam ca pestele in apa. Adica perfect! M-am gandit la ceva frumos (nu va spun la ce, sac!) si am zambit, la fel ca si ceilalti visatori, iar gandurile mele fericite s-au asezat in mormanul strans de Alexandra. Pentru a-l raspandi in lume, cat mai curand, pentru si mai multe zambete!

Mai sus aveti cateva poze de atunci si sper sa apara si pe site foarte curand. Pana atunci…. va doresc sa aveti zambetul asezat cuminte pe un vis, iar ambele sa va insenineze sufletul!

Concurs hand-made

Accesorii? Sigur! 6 talentate fete din Sibiu au fost adunate cu surle si trambite de catre www.cemerita.blogspot.com  si impreuna au dat startul unui concurs (durata 2-14 octombrie), ce are ca premii 8 frumoase accesorii hand-made. Trebuie doar sa va inscrieti, completand formularul afisat pe blog (3 informatii simple) si gataaaa! Pe urma… suspans…   Aruncati o privire aici.

Am descoperit zambete!

Din intamplare, am descoperit pe net o stire despre fotografie. Ei, ceva absolut obisnuit, sunt de acord cu voi. Insa proiectul respectiv nu e deloc obisnuit, in sensul ca cineva s-a gandit sa viseze frumos. Adica Alexandra Sandu. Amanunte gasiti aici si mai multe poze aici. Mi-a placut ideea de a visa frumos, de a zambi si de a lasa mintea sa zboare fara oprelisti, descretind fruntea atat de chinuita de grijile cotidiene. Intrati, vizionati, zambiti… si apoi scrieti un mail Alexandrei. Sa facem lumea mai buna, chiar daca putem face asta printr-o simpla inchipuire si un suras. Pentru ca, la urma urmei, de aici incepe totul…..

Revin… cu sufletul greu….

N-am scris de ceva vreme si eram convinsa ca revenirea mea se va datora unui eveniment mai mult sau mai putin important, insa care imi va aduce sigur un zambet pe buze. Se pare ca nu…. tocmai am pus capat, virtual, unei frumoase prietenii. Sau era doar un inceput de prietenie?? Nu stiu… pentru ca cealalta persoana implicata nu mi-a dat explicatii. Deloc. Cum va simtiti voi neprimind raspuns la niciun telefon, mail sau orice forma de exprimare de genul asta? Stiu, suntem ocupati pana peste cap cu viata asta care ne solicita la maxim, ne intinde nervii si ne provoaca la fiecare pas… insa nu e un motiv suficient sa nu vrei sa cunosti oameni noi, iar si iar, pana simti ca e de ajuns si ti-ai umplut pana la refuz camerele destinate depozitarii prieteniei. Asta sa fi fost si acum? Motivul implacabil pentru care nu a exista niciun raspuns la insistentele mele? Nu am de unde sti… si nici nu cred ca voi fi “luminata” candva curand. Imi pare rau ca am pierdut o prietena draga ce reusea sa-mi descreteasca fruntea nelinistita atunci cand eram trista si mandria in suflet ca pot face acelasi lucru pentru ea. Si multe altele….. Dar nu vad sensul insirarii lor…. cel putin nu acum. Si poate niciodata…

Completeaza chestionarul si ajuta-i!

In Romania, persoanele cu dizabilitati intampina diverse greutati, iar una dintre acestea este cea legata de accesibilitatea in spatiile publice. Din acest motiv, Ambasada Britanica la Bucuresti a initiat un proiect de evaluare a accesibilitatii persoanelor cu dizabilitati in aceste spatii din Bucuresti si din tara. Chestionarul este disponibil la http://sp2.ro/a43813 si isi propune sa afle care dintre spatiile frecventate ofera facilitati de acces si transport persoanelor cu dizabilitati (de exemplu: rampe de acces, spatii de parcare special amenajate, luminozitate corespunzătoare). Completarea lui dureaza numai 2 minute.

Obiectivul pe care si l-a propus Ambasada Britanica este de 500 de chestionare completate in perioada 1-15 septembrie. Se urmareste sensibilizarea autoritatilor romanesti specializate, cu privire la problemele semnalate. Un document de informare si suport.va fi inaintat in acest sens, la finalul acestei perioade.

Pentru a sustine proiectul, au fost create o cauza pe Facebook si un wiki special dedicat. Completeaza chestionarul si ajuta la imbunatatirea conditiilor din spatiile publice pentru persoanele cu dizabilitati!

Cum….

…. poti spune cuiva ca iubesti? Stiu, intrebare banala, dar totusi atat de dureros de reala. Imi place sa scriu…. nu o mai fac asa des si nici cu atata pasiune, desi poate ca ar trebui sa-mi impun o anumita disciplina, avand in vedere faptul ca scrisul era o parte importanta si atat de  pregnanta in viata mea. Disciplina…. un cuvant tare si dur, mie asa mi se pare. Si revenind…. e nevoie de disciplina pentru a invata sa conversezi, pentru a invata sa-ti exprimi sentimentele? Sau trebuie doar sa dai frau liber gandurilor tale, ajutandu-le sa se materializeze in forma care le este destinata? Mi s-a spus de multe ori ca nu gandesc prea mult inainte de a vorbi, desi sentimentele nu au nevoie de chibzuire. Cel putin asa cred eu. Nu mi se pare necesar sa te gandesti inainte de a spune cuiva “te iubesc”. Orice ar insemna asta. Poate insemna “ador sa-ti fac cafeaua dimineata” sau ” imi plac ochii tai atunci cand imi povestesti ceva”. Sau “mai tii minte cum stateam de vorba ore intregi si ni se parea ca toate subiectele universului sunt prea putine pentru noi?”….. “Te iubesc” poate insemna orice. N-am crezut niciodata ca aceste doua cuvinte pot cuprinde toata gama de trairi, bune sau rele, pe care le ai pentru si cu cineva. Intr-adevar, te pot ajuta sa spui ce ai pe suflet… te pot impinge de la spate sa dai un sarut atunci cand cele mai cuprinzatoare vorbe sunt de prisos, te pot indemna sa intinzi mana catre celalalt, fara sa ai un motiv anume….. doar pentru a simti ca celalalt exista si e langa tine…. hhmm… asta poate fi motivul :)

Oare o privire plina de dor ajunge? Isi ajunge ea scopul tacut, fara a rosti nici cel mai neinsemnat sunet, poate patrunde in sufletul celui pe care-l iubesti? Cine spune ca tacerea face cat o mie de cuvinte? De unde stie celalalt pe care sa le aleaga? Poate tacerea face cat o mie de imbratisari, dar de unde va sti ea cat de tare sa stranga si cand e de ajuns? Nu stiu daca am atins intelepciunea de a spune “te iubesc” si daca mi-am castigat dreptul de a o spune….. glasul inimii nu va fi niciodata obiectiv, iar cel al ratiunii nu va fi niciodata subiectiv. Nu le pot pune in balanta, ar fi ca si cum as amesteca apa si uleiul. Insa le pot face sa se inteleaga. Pentru ca eu le domin pe amandoua. Dar nu stiu cum pot spune “te iubesc”…… si sa stiu in acelasi timp ca am gasit sufletul…. acel suflet… in care vorbele mele sa-si gaseasca locul tihnit si cald, ce m-ar face sa ma simt in siguranta. Poate ca deja sunt acolo… si poate ceea ce as vrea sa spun e de prisos…..