Nevoia infinitului de-o clipă

NU vreau să mă gândesc. La plecare, la dor, la singurătate, la ceea ce rămâne în urmă. Nu vreau să ştiu de toate astea. Vreau doar căldură. Pătura aceea de lână albă, care ne înfăşoară pe amândoi, să ne ia şi gândurile. Vreau doar să-mi încalţ şosetele colorate, cu degete şi să râdem de caraghioşenia lor. Să zâmbim uitându-ne unul la altul. Să ne închipuim că ziua de azi e nesfârşită şi timpul e doar o unealtă în mâinile noastre, pe care o putem manevra exact aşa cum vrem. Îmi doresc un infinit de-o clipă. Pentru că aş şti exact ce să fac cu el. I-aş dărui îngeri din zăpadă şi o căciulă de culoarea mierii. Nişte obraji roşii şi poze multe, să avem ce ne aminti peste ani. Ore de fericire şi îmbrăţişări mirosind a scorţişoară şi portocale. Sandwich-uri surpriza şi supe calde şi cremoase, atât de bune de-ţi merg la inimă. Plimbări prin supermarket şi discuţii lungi. E loc pentru atât de multe lucruri şi întâmplări într-un infinit. E loc şi pentru prezent şi pentru planuri de viitor, pentru zâmbete şi lacrimi, pentru dureri şi alinări, pentru iubire şi îndoială. Şi e-atâta loc pentru bine! Pentru binele acela drag, care ştie cum să-ţi povestească mii de minuni, atunci când te vede înfrânt. Care ştie cum să-ţi oblojească rănile, atunci când tu eşti julit de pietrele vieţii, cum să te îndrume spre o pajişte verde şi moale, atunci când nu mai ştii unde să-ţi odihneşti picioarele obosite de alergat printre iluzii.

Vreau doar fericire, fără să mă gândesc la zilele ce vor urma dupa ce fericirea nu va mai fi.

….. este despre toate astea….

Despre zâmbet. Cu ochii larg deschişi şi bucuroşi la culme. Cu mâna întinsă cu atâta dor, încât nimic pe lumea asta nu va reuşi să-l depăşească. Dar şi cu sufletul deschis, asemeni unei cărţi necitite, aşteptate cu nerăbdare şi parcursă cu aviditate de mintea pasionată de lectură. Este despre vorbele bune şi blânde, despre lacrimile vărsate, atunci când e greu şi totul pare de nepătruns. Despre ţigara de dimineaţă şi privirea somnoroasă. Despre sărutul din noapte, când te trezeşti şi îl vezi lângă tine şi simţi că nu mai poţi dormi deloc dacă nu-i săruţi încet părul răvăşit de vise. Este despre mesajele scurte, dar scrise complice, cu surâsul inevitabil agăţat de colţul gurii, pentru că doar aşa le poţi trimite şi doar aşa îşi pot găsi destinaţia. Despre plimbările în aer rece de iarnă, în parcul golit de lume, dar umplut de conversaţiile noastre. Despre obrajii roşii de copil, alergând pe trotuarul pustiu, după vreo pasăre rătăcită. Despre privirea aruncată din bucătărie, atunci când te opreşti din treaba pentru două secunde, să îl vezi urmărind un film,  concentrat şi totuşi atât de amuzant, încât te apucă râsul. Despre îmbrăţişarile din fiecare zi şi încurajările din fiecare clipă, fiindca viaţa trebuie trăită. Este despre înfrigurarea cu care deschizi uşa, să-l descoperi acolo, pe canapea şi atunci să-ţi dai seama că totul e real şi nu mai există nici măcar iluzia că ar fi plecat undeva, departe, aşa cum îţi închipuiai în drumul spre casă. Iubirea…. este despre toate astea. Şi despre infinit mai mult.

Speranţe făcute praf… şi totuşi…

Scrumiera va rămâne acolo un timp, cu ultima ţigară strivită între degetele nervoase şi nerăbdătoare. Scrumul se va pierde tot, în vânt, ca o petală uscată într-un val de ninsoare albă. Pătura care l-a învelit seara, în timpul unui film ciudat, îşi va pierde căldura. Va mai păstra mirosul lui, parfumul lui inconfundabil o săptămână, poate două, trei…. apoi va redeveni rece şi străină, nereuşind să mă încălzească şi pe mine. Şi voi adormi într-un târziu, după ce ochii-mi vor obosi să privească un punct invizibil de pe peretele alb. Şi abia atunci mă va lovi singurătatea. În visele urâte, ce mă vizitează de îndată ce mă văd singură. Şi mă voi trezi tot singură, cu acelaşi gând cu care adormisem: dacă a găsit în mine tot ceea ce-şi dorea de la o femeie, de ce a plecat? De ce sunt tot aici? Şi de ce el e acolo, lăsându-mă neajutorată în faţa viselor? Pe ele nu le pot controla şi doar ele mă pot duce mai jos decât sunt deja. Şi, deşi înţeleg totul şi pe toată lumea, nu înţeleg ce pot face să treacă furtuna şi să revină soarele în ochii mei.

Şi îmi lipseşte. Îmi lipseşte atunci când mă trezesc noaptea şi-l privesc dormind alături, îmi lipseşte dimineaţa, când deschid ochii şi îl caut în jurul meu. Îmi lipseşte chiar şi atunci când fuge pe balcon, să fumeze o ţigară în frigul pătrunzător al iernii. Şi vreau să-i fie bine şi vreau să-l las să plece, dar e atât de greu. E atât de greu să-i dau drumul sufletului său, a doua oară, pentru a-şi găsi liniştea în altă parte. Şi, mai ales, e atât de greu pentru că nu pot să nu-l mai iubesc. Asta ar însemna să mă mint din nou şi mi-am promis să nu mai fac asta niciodată. Aşa că voi fi aici, să-l aştept. Din nou şi din nou. Pentru că speranţele mele mai există, deşi sunt sfărâmate în atâtea bucăţele, încât nu le mai pot deosebi de praful de pe trotuar. Pentru că asta sunt. Pentru că nu pot altfel.

Ce sens are retrospectiva?

De ce să aduni la un loc toate chestiile pe care le-ai făcut în anul ce tocmai a trecut? Ca să îţi dai seama, la sfârşitul celui prezent, că ai repetat unele greşeli? Sau că nu ai reuşit să-ţi îndeplineşti unele dorinţe, considerate cele mai frumoase? Mă întreb când am încetat să-mi mai doresc ceva. Nu haine, bijuterii, astea-s chestii materiale pe care ţi le cumperi oricum. Îmi amintesc de câteva zile petrecute la Veneţia, anul trecut. Atât de bine a fost. Câteva zile în care mi-am făcut griji doar pentru mâncare sau pentru locurile ce vor fi vizitate. Şi câteva zile, asemenea, la Praga. Zile petrecute departe, în care n-am avut timp să-mi pun niciun fel de întrebare. Însă, invariabil, îmi amintesc de lunile de vară. Teribile. Negre. Nesfârşite. O perioadă atât de întunecată şi de sumbră, încât mă va marca pentru tot restul vieţii. Şi nici măcar acum nu am regăsit liniştea pe care o aveam, înainte de ele, nu toată. Mă doare, fizic, amintirea lor şi nu vor să se şteargă de tot din mintea mea, deja ameţită de atâtea gânduri.  Mă întreb unde s-au pierdut optimismul şi gândurile mele pozitive. Mă întreb când am început să-mi pun atâtea întrebări. Eu nu-mi puneam întrebări, acţionam din instinct şi nu-mi păsa dacă ceea ce rămânea în urmă e ceva bun sau rău. Doar rămânea în urma şi eu mergeam înainte, căutând alte şi alte provocări. Când a început să se deruleze viaţa cu încetinitorul şi eu mi-am pierdut busola? Îndemn pe alţii să gândească pozitiv, în timp ce eu mă învârt în cerc, după o senzaţie căreia-i cunosc gustul şi parfumul, dar nu reuşesc să o identific, oricât aş încerca. Sunt derutată, confuză şi rănită şi nimic în jurul meu nu reuşeşte să mă liniştească. Caut o mână întinsă spre mine, dar ceaţa din sufletul meu nu mă lasă să o găsesc. Şi când încerc să scriu, perdeaua de lacrimi refuză să se dea la o parte din faţa ochilor mei. Nu vreau decât o îmbrăţişare care spune totul şi senzaţia aceea a mea, de linişte şi împăcare, ştiind că le-am făcut pe toate aşa cum trebuie şi ceea ce merit vine să mă întâmpine. Doar atât.

Mi-am promis că anul ăsta va fi diferit. Însă nu ştiu de unde să încep şi încotro să o apuc, pentru că drumul mi se desparte în alte zece cărări, la fiecare pas. Îmi regăsesc calmul aici, doar pentru a-l pierde cinci minute mai târziu, când îmi dau seama că nu am înaintat deloc. Uneori am impresia că rămân în urmă şi viaţa mi-o ia înainte şi nu mai pot s-o prind. M-am gândit la lucrurile astea atât de mult, încât am obosit. Am obosit să o iau de la capăt cu aceleaşi îndemnuri. Şi mă întreb dacă nu mai există şi o altă cale de a trăi. Una fără simţuri, fără gânduri de orice fel, fără iubire. Dar în acelaşi timp, îmi şi răspund singură: “Este imposibil!” Ce sens ar avea o viaţă fără iubire? Îmi doresc ca cel de lângă mine să mă privească şi să-şi spună: “Sunt atât de mândru de ea! Atât de mandru că face parte din viaţa mea şi că mă iubeşte. Şi sunt atât de fericit să o pot face fericită, că-i pot lumina serile urâte, că-i pot aduce zâmbetul pe chip atunci când e obosită, că o pot lua de mână când adoarme, să viseze frumos. Şi sunt atât de norocos că sunt aici, azi, acum, chiar dacă totul pare confuz şi îndepărtat, chiar dacă sufletul mi-e greu, chiar dacă nu ştiu cum va fi ziua de mâine. Tot ceea ce contează suntem noi şi prezentul şi ceea ce avem chiar aici,  la o îmbrăţişare distanţă şi vreau să fac totul pentru ea, pentru că aşa voi fi şi eu fericit.” Cer prea mult? Atât de mult mi-aş dori să nu cer imposibilul. Pentru că sufletul mi-e depus, demult, în palmele mele tremurătoare. Şi ochii mi-au plâns prea mult. Acum îşi doresc doar să zâmbească, durerea şi-a atins punctul maxim şi nu vreau să ştiu ce e dincolo de el, pentru ca nu ştiu dacă aş mai rezista să o iau de la capăt cu întunericul.

Nu sunt o sfântă!

Oh, nu!! În niciun caz nu sunt o sfântă. Am făcut atâtea tâmpenii până acum, de nu-mi vine nici mie să cred cât de întoarsă pe dos e viaţa mea. Şi ironia este că nu-mi doresc decât să iubesc şi să fiu iubită. Cel mai simplu lucru din lume, după părerea mea. Se pare că e doar a mea, pentru că nu am reuşit, până în ziua de azi, să învăţ cum să fac asta. Sau poate n-am fost destul de atentă. Am lipsit de la câteva lecţii ale vieţii, asta e sigur. Uneori îmi fac atâtea procese de conştiinţă în legătură cu anumite evenimente, încât mi-e milă de mine. La modul cel mai serios. Şi după aceea, când încep să gândesc logic, încerc să şi procedez logic. A naibii chestie, nu-mi iese! Aproape niciodată. Şi asta e chiar frustrant, pentru că ideile mele sunt puse în ordine, faptele încearcă să le urmeze, iar rezultatele…. sunt aproape întotdeauna pe dos. Şi atunci mă întreb dacă nu încerc prea mult. Dacă nu vreau prea mult să fie bine, iar încercările mele sunt atât de insistente, încât devin supărătoare. Şi mă mai întreb dacă toate aceste încercări mai au vreun sens. Ce nu-i în regulă cu mine? Şi cu lumea asta? Mi se pare că sunt într-un carusel ce a luat-o razna şi nu vreau decât să cobor. Să cobor şi cineva să-mi ofere o ciocolată albă, caldă şi pufoasă. Şi un nou început. Atât.

We’ll be home for Christmas…. :)

We’ll be home for Christmas…

Da, aşa se pare… acasă la mine. La noi. Cu brad împodobit de noi doi, cu mâncare (mai mult sau mai puţin) făcută de noi. Vom fi acasă. Amândoi. Offf, ce an greu a fost ăsta… Incredibil! Nu ştiu unde au dispărut zilele, am impresia că m-am trezit dintr-un somn lung şi greu, plin de vise negre şi urâte. Numai când încerc să mă gândesc, mă iau durerile de cap. Ştiu că au fost şi clipe frumoase, ştiu asta, doar că e greu să-mi arunc privirea peste munţii de supărare şi chin ce m-au înconjurat, până de curând. Singura mea realizare, pe anul ăsta, e că am reuşit să mă menţin pe linia de plutire. Sigur, cu unele guri zdravene de apă luate atunci când mă aşteptam mai puţin, doar sunt om şi nici puteri fantastice nu am. Mulţumesc lui Doamne-Doamne că a avut grija de ai mei şi i-a ţinut sănătoşi, în lipsa mea. Da, am lipsit, mai ales moral, pentru că abia am fost în stare să am grijă de mine şi de ghemotocul acela de blană, numit Fifi, ce mă urmărea pretutindeni cu ochii mari şi nedumeriţi.  

Şi săptămâna asta e atât de frumoasă… de fapt, aşa e totul de o bună perioadă încoace. Nici nu îndrăznesc să-mi  fac vise mai mari decât am deja, mi-e teamă să nu se spulbere totul şi nu apuc nici să mă bucur de tot ce am. Vreau doar colinde, brad frumos, mâncare bună, om drag lângă mine şi linişte. Atât îmi doresc, la sfarşitul acestui an zgomotos şi năbădăios. Nu ştiu cum va fi următorul, nici nu concep să gândesc aşa departe. Am găsit un nou sens expresiei „trăieşte clipa“. Nu ştiu cât o fi de bine, însă nu pot face altceva acum. Am plâns prea mult, prea m-am dat cu capul de pereţi încercând să rezolv probleme care nu ţineau de mine şi le-am dat la o parte pe cele care mă priveau direct. Exact, total pe dos. Mă mir că n-am luat-o razna la propriu. Mai ales eu, care ştiam sigur că tot ce putea fi rău în viaţa mea trecuse şi n-aveam să mai trec printr-o perioadă neagră niciodată. Nu mă sperii de greutăţi, însă am avut atât de multe, în ultima vreme, încât mi se părea că deja nimic nu mai poate întrece limita răbdării mele. Şi slavă Domnului…. eu n-am răbdare. Cel puţin aşa-mi închipuiam, până acum câteva luni.

Acum pare să se aşeze totul. Evident, mai e mult până la liniştea aceea îngerească şi dătătoare de speranţă naivă şi pură, însă e linişte. În fiecare zi. Ceea ce e bine, pentru că mă ajută să mă pun pe picioare şi să încep să-mi din nou seama de ceea ce-mi doresc. De la viaţă, de la oamenii din jur, de la sufletul meu. Şi e mare lucru. Cel puţin pentru mine şi cel puţin acum. Abia aştept să împodobim casa. Deja am pus ici-colo o carte poştală îngreunată de zăpadă desenată, un maimuţoi năzdrăvan, o beteală înfăşurată pe o lumânare. Am un om de zapadă şi un moş Crăciun din ciocolată, ce privesc pe fereastră, aşteptându-i pe cei adevăraţi. Vreau să fac oameni de zăpadă, îngeraşi cu aripi imaginare, vreau să patinez cu patinele mele noi, cărora le ghicesc forma în sacul moşului Şi dacă n-or fi patine, pot fi cărţi. Sau zâmbete aruncate pe o îmbrăţişare dăruită strâns, din toată inima. Sau priviri pline de iubire, ce mi se odihnesc pe frunte. Sau globuri transparente, cu fulgi de nea înăuntru, zbenguindu-se în ritmul muzicii. Sau jucării pentru Fifi a mea, să am cu ce o alerga prin casă sau pe afară, până se va aşeza istovită pe un colţ de bordură. Sau o mâncare bună, cu un pahar de vin fiert lângă, să ne înmoaie sufletul obosit de atâtea încercări. Şi din nou vreau linişte. E cea mai preţioasă, dar nu poate fi cumpărată nici cu toţi banii din lume. O vreau în jurul nostru, să ne înconjoare, blândă şi bună, ocrotitoare şi dătătoare de somn lin şi viaţă dulce. Nu contează necazurile, atâta vreme cât ai lângă tine un umăr pe care ştii că te poţi sprijini şi o mână întinsă către tine, în vremuri de restrişte.

Cine? Unde? Şi când?

Mă uit la el cu mare atenţie. Îl privesc de sus în jos şi de jos în sus, atentă, să nu-mi scape ceva. Remarc îmbrăcămintea îngrijită, căştile din urechi, expresia relaxată. Felul în care şuviţa castanie, de lângă urechea dreaptă, se mişcă la cea mai mică adiere. Ochii albaştri, privirea blândă şi mâinile ce i se odihnesc pe geanta sport. Şi dacă ar fi el? Dacă el ar fi cel care m-ar putea iubi? Dacă mâinile acelea ar fi cele care m-ar îmbrăţişa în fiecare zi, cu dorul nestăvilit al celor îndrăgostiţi? Dacă eu aş fi acea persoană care înseamnă pentru el totul?…. dar atunci remarc şi verigheta. Din aur galben, discretă, luceşte usor în lumina vagonului de metrou. Da, el deja iubeşte pe altcineva. Deja ştie pe cine va îmbrăţişa, pe cine va întâmpina acasă, diseară. Şi iar rămân singură. Într-un metrou plin ochi cu oameni, eu mă simt şi sunt singură. Şi mă întreb cât va mai dura acest joc de du-te/vino. Acest joc de-a „hai să ne cunoaştem, te iubesc, avem o relaţie serioasă, vreau să ne despărţim“. Cât?? Am obosit. Am obosit să mă străduiesc să fie bine, să iau fiecare zi, în mod firesc, de parcă ar fi cel mai natural lucru din lume, să trec peste probleme, să iubesc, să ajut, să sprijin, să fiu sprijinită, să cred…. şi apoi să rămân singură, de parcă totul s-ar fi întâmplat numai în imaginaţia mea. M-am săturat şi de întrebări, multe fără raspuns, dar nu mă pot opri să mă gândesc la una: unde este? Cel ce va înţelege că-l iubesc pentru că nu se poate altfel, pentru că este atât de puternic şi de blând, în acelaşi timp, iar eu nu i-o voi spune niciodată pe de-a-ntregul, fiindcă mi-e teama că m-ar părăsi dacă ar şti tot adevărul. Cel care ştie să-mi aducă zâmbetul cu un singur surâs şi să-mi alunge grijile de pe frunte cu un singur gest de mângâiere. Cel… acel… unde e?.. şi cine e? Am obosit să-mi doresc să fie bine şi să şi fie bine o perioadă, iar apoi totul să se prăbuşească, un efemer castel din cărţi de joc lăsat la discreţia vântului furios. M-am săturat să mă înfurii pe viaţă, pe Dumnezeu, pe cei din jur, pe propria neputinţă, pe gânduri, pe întrebări, pe lacrimile ce nu vor să dispară, pe faptele pe care nu le pot schimba, pe ziua de mâine ce-mi pare goală. M-am săturat să fiu furioasă pe toate astea, eu, atât de optimistă şi atât de vitează când vine vorba de alţi oameni din jurul meu. Doar că am obosit să tot cad şi apoi să mă ridic singură, pentru că nimeni nu-mi întinde o mână. M-am rănit destul, am cicatrici vechi de când lumea. Am cicatrici lăsate de plâns, de durere, de speranţe frânte, inima mi-e praf şi nu mai ştiu cum să o repar. Nu mai ştiu ce leac am folosit ultima oară şi am uitat totul pentru că, după ultima oară, am crezut că ajunge. Că asta este, mi-am gasit omul şi bucăţica lipsă din sufletul meu. Aşa am crezut. Mai cred asta şi acum şi totuşi…. uite-mă în acelaşi loc de unde am plecat, acum trei ani şi jumătate. Nu m-am mişcat deloc. Am parcurs mii de kilometri, am străbătut lumea întreagă, am trăit cât pentru 10 şi, totuşi, nu m-am mişcat deloc. Şi of, Doamne, cât de sătulă sunt de vindecat, de luat de la capăt, m-am săturat să reînvăţ să merg, să respir, să vorbesc, să sper, să râd…..

Şi cât de trist sună tot ce am scris… Nu ştiu dacă este, ştiu doar că am obosit. Şi îmi doresc să fie cineva, acolo, undeva, care să ştie când mă doare ceva, fără sa o spun, care să ştie că vreau să ies la plimbare, dinainte să o spun, care să ştie că e prea multă lumină în casă, pentru a închide jaluzelele. Care să ştie că vreau o ciocolată caldă şi o îmbrăţişare, dinainte să încep să plâng şi să ştie că sufletul meu e în pragul casei, aşteptându-l, mult dinainte ca el să intre pe strada noastră. Nu mă îndoiesc de faptul că un asemenea om există. Dar încep să cred că nu mă va găsi… iar asta e mult mai rau decât orice altceva aş putea gândi.

Îl aleg pe Gabriel Aldea :)

Pe scurt: sunt în juriul care va alege un blogger. Unul romantic sau unul amuzant. Iar unul din ei (cel mai amuzant sau cel mai romantic) va pleca la Amsterdam sau la Paris, într-o mini-excursie fantastică. Veţi găsi aici: http://www.blogjuan.ro/ poveştile lor, una mai frumoasă ca alta. Sau una mai amuzantă decât alta.

Ştiu că umorul e foarte apreciat la o persoană cu care îţi împarţi viaţa. Dar şi la un actor de comedie foarte bun. Dacă le ai pe ambele la un loc, cu atât mai bine. Sincer, îmi doresc ca cel de lângă mine să fie şi sensibil. Sau mai mult sensibil, de multe ori, decât amuzant. Să mă facă să mă simt bine, cu umorul de rigoare, atunci când e cazul, dar şi cu sensibilitatea de nepreţuit atunci când glumele nu-şi mai au locul şi o îmbrăţişare valorează mai mult decât orice. Am citit poveştile înscrise în campania Danone Cremosso şi una m-a impresionat teribil. Pentru că e sinceră (nu spun că celelalte nu ar fi) dincolo de vorbele aşternute în paginile virtuale. Arată sentimentele unui om ce ştie că persoana de langa el îl ajută să dea ce are mai bun. Pentru că aşa e şi în viaţă: poţi fi un om superb, dar degeaba, dacă cei pe care-i aşezi lângă tine, de-a lungul timpului, sunt nişte lepre. Ai nevoie de oameni asemeni ţie. Sensibili, înţelegători, devotaţi, cu sufletul mare. Şi ei nu vor face altceva decât să te scoată şi mai mult în evidenţă, iar resursele tale sufleteşti vor fi mult mai mari. Vei avea şi mai multă iubire de dăruit. Pentru că înfloreşti atunci când iubeşti. Nu e doar un clişeu, este ceva verificat pe propria inimă şi în propriile trăiri. Gabriel Aldea a scris exact ceea ce aş fi scris şi eu. A spus exact ceea ce simt eu şi ceea ce mi-aş dori să am, la distanţă de doar o întindere de mână, pentru tot restul vieţii. Pentru că toate celelalte se realizează în timp, dacă sufletul tău este liniştit şi iubit, aşa cum i-a fost menit să trăiască, de la începutul începuturilor. Îl susţin pe Gabriel din toată inima şi sper să câştige, pentru a continua la Paris, ceea ce a început , atât de frumos, în Romania. Să iubească.

Cuvinte bune

 

Aş putea descrie ziua de ieri cu o mulţime de cuvinte. Şi toate ar fi la fel în sufletul meu, pentru că formau un tot: nerăbdare, speranţă, aşteptare, teamă, bucurie, întrebări, îmbrăţişări, vise, relaxare, sărutări, veselie, lacrimi, uşurare, linişte.

Iar ziua de azi ar avea un singur cuvânt, ce le îmbrăţişează pe toate cele de mai sus: iubire

Acuşica :)

Afară răsună o alarmă de maşină. De mai bine de un sfert de oră îmi răvăşeşte gândurile şi-aşa întoarse pe dos de ultimele zile. Sunt puţin confuză. Pentru că abia te aştept, îmi întind braţele spre ceea ce este încă o himeră azi, dar o copleşitoare prezenţă mâine. Îmi doresc totul atât de mult şi, totuşi, am o teamă inexplicabilă pentru ceea ce va urma. Pândesc zilele, orele, minutele. Secundele mi se par prea chinuitoare, asa încât încerc să nu le mai bag în seamă, prea îmi întorc cu josu-n sus tot ceea ce vreau să fac. E soare cu ceaţă azi, dar e bine. Îmi mai încălzeşte ochii şi simţurile, amorţite de atâta singurătate şi dor. Cu toate că acesta e locul meu de refugiu şi de aşternut gândurile, nu-mi permit să scriu chiar tot ceea ce gândesc. Ar fi prea mult şi cine m-ar citi ar rămâne cu o totală contradicţie, deşi eu aş şti sigur că m-am exprimat aşa cum trebuia. Pentru că aşa mă simt acum: o contradicţie totală. Îmi doresc să treacă cât mai repede timpul ce a rămas între noi doi şi, cu toate acestea, dacă mi-ar sta în putere, aş mai aşeza, înaintea lui mâine, încă o zi de azi. Încă o zi de răgaz pentru sufletul meu, topit de dorul tău şi înfricoşat de ceea ce va fi. E totul pregătit. Parca am aşteptat o persoană o viaţă întreagă, aşa am dereticat peste tot, am şters praful de pe lucruri reale şi imaginare, am aranjat cărţi şi file de poveste în inima mea, am scuturat toate covoarele toamnei, să le găseşti primenite de toate gândurile rele. Sunt acolo unde am fost mereu, în pragul casei, zâmbind, cu braţele întinse şi sufletul tremurând. Dar nu mai sunt chiar aceeaşi, timpul m-a schimbat putin. Dureri au trecut peste mine, lacrimi mi-au înecat obrajii şi raze de soare mi i-au uscat, atunci când vremea se încălzise în jurul meu. Poate sunt şi puţin mai înţeleaptă, nu am de unde să ştiu. Cred că poţi dovedi înţelepciunea, nu o poţi arăta ca pe un obiect de preţ, închis într-o casetă de bijuterii. Doar iubirea nu mi s-a schimbat. E puţin mai domoală, mai temătoare faţă de necunoscut, dar mai încrezătoare faţă de lumea întreagă. Şi cum îţi spuneam şi azi…. mi-e dor de tine şi te aştept acasă. Şi, după cum ai răspuns tu…. mâine ne vedem. Acuşica….